Nemulţumirile şi supărările vin şi trec; ele ne aparţin, sunt ale noastre şi trebuie să le acceptăm. Avem însă posibilitatea de a le suporta mai uşor; psihicul nostru le poate simţi dar nu într-un mod dramatic, cum tindem noi majoritatea, să trăim.
Suntem actori cu drepturi depline ai societăţii postmoderne. Am putea fi mândri de faptul că existăm într-un astfel de timp în care tehnologia avansată ne uşurează munca, la toate nivelurile ei de activitate.
Cu toate acestea nu suntem mulţumiţi. Ne declarăm de multe ori învinşi de exigenţele societăţii noastre ( care nu este altceva decât propria noastră creaţie) şi capitulăm fără să medităm prea mult asupra alternativelor existente. Ne declarăm nemulţumiţi de felul în care suntem abordaţi pe stradă, în tramvai, la locul de muncă sau la universitate.
Ce facem noi însă pentru a schimba atitudinea celor din jur? Nimic. Trecem mai departe, după ce, o doză consistentă de neuroni a fost consumată iar psihicul nostru a fost afectat într-un mod negativ, chiar dacă avem unele remuşcări.
În mintea noastră se scriu adevărate romane; dacă am putea scrie cu aceeaşi rapiditate cu care gândim, am putea acoperi sute de pagini într-o zi. Astfel se nasc întrebări: Aş fi putut reacţiona într-un alt mod? Aş fi putut spune…? Nu trebuia să răspund în acest fel? etc. Şi astfel şirul gândurilor se derulează cu rapiditate asemeni unei pelicule de film în faţa căruia ne instalăm comod pentru a o viziona cu interes.
Putem ajunge la un moment dat să fim spectatorii propriului timp, animat de gânduri. Astfel , chiar dacă societatea de astăzi ne oferă foarte multe oportunităţi de petrecere a timpului liber sau de a ni-l ocupa în cazul în care suntem prinşi în vreo activitate, am ajuns la concluzia că suntem prizonierii propriilor manifestări la nivel psihic.
Gândurile rămân astfel doar la nivelul derulării în interiorul minţii umane fără a avea posibilitatea de a fi rostite cu voce tare, de a primi feed-back din partea semenilor din imediata apropiere.
Cu alte cuvinte devenim oameni a căror voce nu are ecou, nu poate fi auzită, se pierde cu prima tentativă de a rosti. Suntem singuri cu propriile noastre gânduri, într-o societate foarte aglomerată de indivizi. Ne pierdem în idei derulate doar în mintea noastră. Avem paşii nesiguri pe stradă, plutim. Suntem copleşiţi de sentimente contrare. Ne sufocăm respirând aerul nociv al nepăsării. Nu avem dreptul la replică. De multe ori afirmăm că existăm doar p
entru că ne hrănim, gândim, ne deplasăm, avem sentimente şi emoţii, râdem sau plângem în acelaşi timp.
Însă toate acestea pun la îndoială ceea ce noi numim trăirea propriei vieţi. Manifestările noastre zilnice rămân mute şi oarbe când exprimarea vocii ne încadrează în categoria celor invalizi, deficienţi, care vorbesc singuri şi sunt neînţeleşi.
Din nefericire, aşa văd eu această societate aglomerată în care suntem condamnaţi să vorbim cu gura închisă.
Suntem actori cu drepturi depline ai societăţii postmoderne. Am putea fi mândri de faptul că existăm într-un astfel de timp în care tehnologia avansată ne uşurează munca, la toate nivelurile ei de activitate.
Cu toate acestea nu suntem mulţumiţi. Ne declarăm de multe ori învinşi de exigenţele societăţii noastre ( care nu este altceva decât propria noastră creaţie) şi capitulăm fără să medităm prea mult asupra alternativelor existente. Ne declarăm nemulţumiţi de felul în care suntem abordaţi pe stradă, în tramvai, la locul de muncă sau la universitate.
Ce facem noi însă pentru a schimba atitudinea celor din jur? Nimic. Trecem mai departe, după ce, o doză consistentă de neuroni a fost consumată iar psihicul nostru a fost afectat într-un mod negativ, chiar dacă avem unele remuşcări.
În mintea noastră se scriu adevărate romane; dacă am putea scrie cu aceeaşi rapiditate cu care gândim, am putea acoperi sute de pagini într-o zi. Astfel se nasc întrebări: Aş fi putut reacţiona într-un alt mod? Aş fi putut spune…? Nu trebuia să răspund în acest fel? etc. Şi astfel şirul gândurilor se derulează cu rapiditate asemeni unei pelicule de film în faţa căruia ne instalăm comod pentru a o viziona cu interes.
Putem ajunge la un moment dat să fim spectatorii propriului timp, animat de gânduri. Astfel , chiar dacă societatea de astăzi ne oferă foarte multe oportunităţi de petrecere a timpului liber sau de a ni-l ocupa în cazul în care suntem prinşi în vreo activitate, am ajuns la concluzia că suntem prizonierii propriilor manifestări la nivel psihic.
Gândurile rămân astfel doar la nivelul derulării în interiorul minţii umane fără a avea posibilitatea de a fi rostite cu voce tare, de a primi feed-back din partea semenilor din imediata apropiere.
Cu alte cuvinte devenim oameni a căror voce nu are ecou, nu poate fi auzită, se pierde cu prima tentativă de a rosti. Suntem singuri cu propriile noastre gânduri, într-o societate foarte aglomerată de indivizi. Ne pierdem în idei derulate doar în mintea noastră. Avem paşii nesiguri pe stradă, plutim. Suntem copleşiţi de sentimente contrare. Ne sufocăm respirând aerul nociv al nepăsării. Nu avem dreptul la replică. De multe ori afirmăm că existăm doar p
entru că ne hrănim, gândim, ne deplasăm, avem sentimente şi emoţii, râdem sau plângem în acelaşi timp.Însă toate acestea pun la îndoială ceea ce noi numim trăirea propriei vieţi. Manifestările noastre zilnice rămân mute şi oarbe când exprimarea vocii ne încadrează în categoria celor invalizi, deficienţi, care vorbesc singuri şi sunt neînţeleşi.
Din nefericire, aşa văd eu această societate aglomerată în care suntem condamnaţi să vorbim cu gura închisă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu