mi-ai cerut să-ţi hrănesc nemurireacând pleoapele tale bolnave
vor înneca pământul
m-ai rugat să uit cheia în uşă la plecare
să lepăd uitarea în praful albastru
ce-ţi păstrează parfumul
mi-ai poruncit să mint despre moarte
ca şi cum copiii noştrii s-ar naşte bătrâni
cu plete şi aripi bolnave
n-am să păşesc în urma ta
cu tălpile goale
să nu-ţi strivesc amintirea
Un comentariu:
Nu murim, ne nemurim... Ne hranim nemurirea si cu muritoarele, trecatoarele clipe ale vietii acesteia. Dar noi nu suntem clipe, noi nu murim ca ele, chiar daca clipele, in nestavilita lor trecere, ne inseamna cu cate ceva, chiar daca mergem spre soare apune, mintim despre moarte atunci cand spunem ca murim, asemeni clipelor... Da, mergem spre soare apune, dar la fel ca el, vom rasari mereu si mereu. E insemnul divinitatii noastre, si nu trebuie sa credem ca ne preamarim atunci cand ne declaram asemanarea cu Dumnezeu. El ne-a preamarit, cand ne-a facut asa. De aceea sunt importante aceste trecatoare clipe, ele includ vesnicia. Incat, da! doamna Mihaela, trebuie sa pasim atenti, "cu talpile goale" unii in urma celorlalti, sa nu ne strivim unii altora amintirile, caci si ele, amintirile, cuprind clipe care includ vesnicia. Ceea ce poate insemna ca ne pregatim acum, in rastimpul trecerii tumultoase a clipelor acestea, nemurirea...
Trimiteți un comentariu