ar fi vrut să intre prin geam
în visul meu de copil
în visul meu de copil
m-a atins ploaia
pielea mea uscată
devenise trunchi de copac
împletind amintiri
devenise trunchi de copac
împletind amintiri
am deschis fereastra
verdele din grădină
tulburat de emoţii
tulburat de emoţii
a şoptit
fără sânge albastru în vene
fără ceas pe deget
eşti singur
fără ceas pe deget
eşti singur
Un comentariu:
Nu au varsta visele noastre. Ele nu imbatranesc deodata cu noi. Putem ramane copii in vise, lucru care ne ajuta sa ramanem copii si in realitate. Verdele din gradinile viselor noastre ramane verdele copilariei noastre, acelasi verde-pur care doar in vise exista. Noi, deveniti copaci batrani deja inca din visele copilariei, ne putem pastra o viata copilaria stand la umbra deasa si sanatoasa a acelor copaci. In singuratatile noastre de oameni mari, umbra aceea se personifica, si nu mai suntem singuri. Singuratatile noastre nu inseamna neaparat intotdeauna absenta altor oameni langa noi, putem fi singuri si in tribunele galagios de pline ale unor stadioane, sau in salile linistitor de tacute ale unor concerte. Si putem fi singuri, acolo, chiar de mana cu persoana pe care o iubim. Singuratatile noastre de oameni mari cateodata doar singuri ni le putem mangaia refugiindu-ne in umbra deasa si racoroasa a copacului din visele copilariei, copac care ramane acelasi. Visele noastre nu imbatranesc deodata cu noi...nu-i asa doamna Mihaela? Amintindu-ne mereu acele vise, nu ramanem niciodata singuri. Sau, cea mai profunda singuratate e aceea in care nu suntem niciodata singuri, aceea in care ramanem noi cu noi la umbra unui copac care e doar al nostru, al fiecaruia...
Trimiteți un comentariu