„Tot timpul eşti nemulţumită de fizicul tău, de forma şi structura din care ai fost creată. Poate într-o zi vei vedea lucrurile altfel”, îmi răsunară în minte spusele prietenei mele, care nu contenea să mă dojenească în momentele în care, slăbiciunea mea pentru perfecţiune, se manifesta cu voce tare, faţă de cei cunoscuţi, faţă de prieteni sau colegi.
Stăteam tolănită în fotoliul meu roşu, cu braţele răstignite până în podea. Răsfoisem cartea lui Dostoievski, Crimă şi pedeapsă. Ajunsesem la pagina 476 când mă hotărâsem să o abandonez în ciuda faptului că reuşise să-mi atragă atenţia şi să mă capteze până în acel moment. Citisem pe nerăsuflate paginile îngălbenite, cu pauze mici aferente prânzului şi cinei, fără să mă abat prea mult de la cursul lecturii.
Era o după amiază mohorâtă de toamnă în care simţeam cum o oboseală cronică punea stăpânire pe mine, înfruptându-se din fiecare ţesut al meu care se străduia să se menţină în formă, captat de acţiunea ce se desfăşura în linişte, între coperţile respectivei cărţi. Poate că prietena mea are dreptate, nemulţumirile mele sunt considerate de mulţi a fi nejustificate, însă eu îmi menţin opinia neschimbată. Dacă aş avea ocazia să schimb ceva la mine, atunci acel lucru ar fi aspectul fizic. Să fim sinceri, cine nu ar dori să aducă câteva îmbunătăţiri în această privinţă? Sau, câţi oameni se declară a fi pe deplin satisfăcuţi de ei înşişi, luând în considerare şi aspectele financiare, materiale sau fizice. De multe ori mi s-a întâmplat să privesc oglinda din baie şi să mă întreb cine sunt eu. Hainele cu care mă îmbrac, pantofii şi fardul nu-s decât un pretext pentru a alcătui o înfăţişare cât de cât normală şi în conformitate cu standardele comunităţii în care trăiesc.
Eram plictisită, nu aveam chef de nimic. Parcă aş fi fost în comă, însă în faza de început. Vremea de afară accentua parcă starea în care mă aflam. Vor veni şi zile mai bune, mi-am spus în gând. Telefonul vibrase scurt anunţând primirea unui mesaj. M-am adunat de pe unde mă împrăştiasem, cu sforţări ce-mi schimonoseau chipul, chinuind privirea să descifreze acel mesaj. Cineva mă anunţa că puteam să recurg la sprijinul său pentru a modifica aspectul de care mă plictiseam pe zi ce trece mai mult. Iată cum se întâmplă şi lucruri bune, am şoptit, apoi am căzut ca lovită de friguri pe fotoliul ce-l simţeam de data aceasta parcă înecat într-o baltă de alcool, a cărui miros înţepător îmi amorţise nările făcându-mă să respir aerul nociv pe gură.
Cine eram eu de fapt ? O învingătoare sau o învinsă?
Îmi trecuse prin minte că va trebui să plătesc pentru serviciile oferite, însă nu vroiam să mă gândesc în acel moment prea mult la asta. Aveam această şansă şi mă hotărâsem să profit de ea. Oricine ar profita de o astfel de ofertă.
Scenariul intervenţiilor mi se derula în faţa ochilor de parcă aş fi fost la cinema. Eu jucam însă rolul principal iar asta îmi dădea o oarecare satisfacţie. Nemulţumirile le vedeam deja şterse din peisajul trăirilor mele. Jucam destul de bine rolul care îmi fusese atribuit.
Picioarele mi se alungiseră cu câţiva centimetri. Păream a fi foarte înaltă, fapt ce mă determina să-i privesc pe oameni în creştet cum nu mai făcusem niciodată până atunci. Păşeam agale pe trotuar spre o lume care se aşternea la picioarele mele şi care-mi îngăduia să-i tulbur perfecţiunea cu prezenţa mea. Purtam pantofi roşii aşa cum îmi doream dintotdeauna. Strada păstra urmele brumei căzute din abundenţă la primele ore ale dimineţii. Blocurile păreau a fi nişte fantome îmbrăcate în haine zdrenţuite, a căror trupuri se clătina sub greutatea ţurţurilor de gheaţă. Mi se făcuse frig iar ochii mă usturau de parcă cineva mi-ar fi aruncat în faţă acid sulfuric. Pustietatea străzii îmi lăsa impresia unei singurătăţi sinistre în care mă afundam fără să ştiu până când. Acesta o fi preţul nemulţumirilor, singurătatea?
Intrasem într-o încăpere foarte mare, asemeni unei hale industriale, întunecată, unde mii de asistente mişunau ca într-un furnicar, care încotro. Halatele lor, de un alb imaculat, îmi transmiteau o căldură plăcută în tot corpul, de care aveam nevoie. Venise într-un moment potrivit. Frigul de afară îmi smulse parcă inima din piept, înlocuind-o cu o sferă de gheaţă. Asistentele păreau a fi beculeţe vii în beznă, binevenite, aş spune eu, pentru că aşa reuşeam să desluşesc conturul lucrurilor din jur. Pe scaunele din încăpere zeci de clienţi îşi aşteptau rândul. Ce puteam să fac aici? Nemulţumirile dispar; are loc schimbarea mult dorită, se auzi o voce caldă aproape de urechea mea. Parcă ghicise gândul meu. Ce fel de schimbare, am întrebat.
N-am primit nici un răspuns însă cineva mă prinse de mână. Am fost condusă într-o altă încăpere unde lumina era atât de puternică încât simţeam săgeţi în ochi, şi-aşa chinuiţi de arsurile resimţite cu puţin timp înainte. Pereţii erau la fel de albi ca şi halatele de mai devreme. Chipurile acelor oameni întinşi pe mesele de operaţie sângerau. Lacrimile lor se adunau în boluri sferice care erau conectate la aparate prin fire albastre, asemeni unor nervuri pline de viaţă ce sunt gata, gata să plesnească de atâta încărcătură.
Aici fiecare din noi poate deveni ceea ce nu este; modificările făcute îi fac pe clienţii noştri mulţumiţi, îmi spuse vocea care mă ţinea de mână în timp ce mă plimba printre mesele din material inoxidabil pe care zăceau mii de suflete. Înteresant, mi-am spus. Sufletele acestora fuseseră vândute? Pentru prima dată devenisem interesată de preţul pe care trebuia să-l plătesc, însă nimeni nu-mi dăduse nicio explicaţie.
Sunete ascuţite îmi sunau în ureche ca şi cum aş fi participat la procesul tehnologic de fabricare al obiectelor din metal. Eram într-o adevărată uzină. În jurul meu chipuri acoperite rosteau cuvinte pe care nu le înţelegeam. Gesturile lor trădau stângăcia. Cineva se apropiase de mine destul de mult încât îi puteam număra ridurile de sub ochi. Un fior îmi traversase şira spinării lăsând o dâră rece ca gheaţa. Pielea o vroiam extrem de fină şi catifelată, nasul mai mic, ochii mai mari, mâinile mai subţiri, talia mai mică, sânii mai mari….lista continua la nesfârşit. Fiecare din noi cred că ar fi întocmit o listă destul de mare cuprinzând schimbările ce se doresc a fi făcute asupra propriului corp. Aş fi schimbat totul la mine pentru ca atunci când mă voi privi în oglindă, după intervenţie, să spun, iată, aceasta sunt eu.
Adormisem. Nu mai ştiu de cât timp dormeam aşa dusă pe fotoliu, cu laptopul în braţe. Trecuseră câteva ceasuri bune de când mă abandonasem în starea aceea. Eram învelită într-o pătură groasă de lână, a cărui fire îmi înţepa pielea prin haine. Cartea lui Dostoievski zăcea aruncată pe măsuţa din faţa mea. Îi simţeam foşnetul paginilor care se lăsau răsfoite de un curent rece ce venea dinspre fereastră. Mi-am amintit o clipă evenimentele petrecute în ajun, asistente, zgomot metalic, lumina orbitoare, acidul… Am dat să alerg spre oglinda din baie însă m-am împiedicat de un obiect metalic aruncat la picioarele mele. Parcă era o şină de tren, după zgomotul produs. Am dat să mă aplec pentru a o îndepărta însă nu vedeam nimic. Încă mai dormeam? Am clipit o dată, apoi încă o dată, nimic nu se arătase vederii. Totul era întunecat în jur, conturul obiectelor dispăruse, forma şi culoarea lor la fel. Mi-am agitat palmele în faţa ochilor însă nu desluşeam decât umbre a căror formă nu o puteam cuprinde. Ciudat lucru, mi-am spus. Am întors capul într-o parte şi într-alta. Nimic nu tulbura bezna din priviri, nici măcar o scânteie sau un punct de culoare.
Orbisem.
Întunericul devenise din ce în ce mai apăsător. Îmi era sete. Aş fi băut un litru de apă pe nerăsuflate, dar încotro era bucătăria? M-am rostogolit în fotoliu. Simţeam cum se plia luând formele corpului meu. Mă cuprinse tristeţea. Un fir de lumină se rătăcise pentru o clipă pe braţele mele ude. Pentru o clipă observasem conturul mâinilor în strălucirea picăturilor de apă sărată. Cât de fină părea pielea care-mi învelea oasele mâinilor. Ce mâini delicate aveam!
Lacrimile îmi invadaseră obrajii, apoi braţele rostogolindu-se pe podea într-un zgomot surd, ameţitor. Întreg corpul meu era scăldat în lacrimi. Oare ce culoare aveau lacrimile mele? Erau la fel de roşii ca acelea din sala de operaţie?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu