Se poate spune ca, mult inainte de modernele proceduri de resuscitare cardiorespiratorie, medicii nu precupeteau cu adevarat niciun efort in incercarea de a-i readuce inapoi pe cei trecuti in lumea de dincolo.Intre pumni, ace si zei – lupta cu moartea
Facand o trecere in revista a celor mai eroice si, de multe ori, teribil de nechibzuite astfel de indeletniciri, nu putem sa nu admitem ca, pe cat de alarmante si nedemne ne-ar putea ele parea la ora actuala, exista totusi ceva imbucurator in inventivitatea lor. La urma urmelor,nu exista nimic demn in moartea in sine: moartea e nedreapta, cruda, si de multe ori degradanta. Prin urmare, desi ne putem considera norocosi ca traim in epoca defibrilatoarelor si a injectiilor cu epinefrina, chiar si aceste instrumente ale stiintei moderne nu o pot amana decat o mica fractiune de timp; si din aceasta perspectiva, este aproape o consolare sa aflam ca pana la ele omul le-a incercat intr-adevar pe toate.
Pe parcursul unei bune bucati din istoria umana, orice caz reusit de resuscitare era pus pe seama nu a iscusintei omului, ci a interventiei divine. Cine altcineva ar fi putut sa-l scape pe "osandit" din stransoarea ghearelor de otel ale Mortii? Paradoxal insa, inventivitatea umana in materie tot a atins culmile bizareriei, in istorie existand de la practici care-i transformau pe cei cu un picior in groapa intr-un soi de pernite de ace si pana la "administrarea" de pumni in fata, ambele tehnici de resuscitare documentate in texte antice.
Nu risti, nu castigi!
Apoi, au existat in Antichitate si "specialisti" convinsi de faptul ca trupurile reci ale mortilor puteau fi reinviate prin incalzire, mai precis prin aplicarea unor tratamente termice externe: cenusa sau taciuni fierbini sau chiar excremente (aburinde!) erau ingramadite pe pieptul inert al decedatului cu scopul de a-i reda caldura vietii.
Poate parea cam lipsit de sens sa incerci sa readuci o persoana la viata prin proceduri care singure i-ar putea veni de hac, dar probabil ca a existat unui soi de logica de genul "nu risti nu castigi" a acestor tactici stravechi. Sau poate se miza pe faptul ca ori vei fi fost definitiv trecut in lumea umbrelor, caz in care faptul ca iti era prajita pielea nu te-ar fi deranjat, ori inca vei fi avut o scanteie de viata in tine, existand asadar si probabilitatea ca aceste drastice masuri sa aiba efect.
Alte metode de resuscitare demult apuse pot fi considerate, de fapt, mai mult un atentat la demnitatea celui "plecat" de pe aceasta lume. Este cazul mai ales al "procedurii" de resuscitare cunoscute sub numele pe cat de sinistru pe-atat de elocvent de "fumigatie rectala cu tutun". Pana in secolul XVIII, erau deja cunoscute virtutile de excelent "intaritor" ale tutunului si se credea cu tarie in capacitatea acestuia de a stimula activitatea fiziologica si pe cea a sistemului nervos mai ales la nivel intestinului.
Ca atare, o tehnica foarte des uzitata implica umplerea unei perechi de foale cu fum de tutun si introducerea lor in derriere-ul victimei in vederea aplicarii "tintite" a remediului miraculos. Atat de populara era aceasta practica incat nu a disparut decat dupa ce s-a demonstrat ca un astfel de "tratament" cu doar cateva uncii de tutun aplicat pisicilor si cainilor "amutea" sarmanele creaturi rapid, defintiv si irevocabil; experimentul a fost realizat in 1811 de neinfricatul fiziolog si chirurg englez Benjamin Collins Brodie.
Scopul scuza mijloacele
Cam din aceeasi perioada dateaza si marturii de coceni de porumb sau ciocuri de corb utilizate in acelasi scop nobil la copiii nascuti morti, desi primele par disproportionat de mari si cele din urma disproportionat de ascutite; dar altele erau standardele medicale ale acelor vremuri. De asemenea, alta tehnica de resuscitare a nou-nascutilor presupunea ciupitul, gadilatul, trasul de limba si rotitul acestora cu capul in jos, apucati de brate; mai exista si o alta, impresionanta prin simplitatea ei, de a le urla din toti rarunchii in urechi, doar-doar bebelusii se vor invrednici sa traga aer in piept.
Si daca pana la sfarsitul secolului XIX, uluitoarea metoda de a pune mustar la nasul copiilor pentru a-i invia iesise deja din moda, medicii mai obisnuiau inca sa foloseasca in acest scop brandy, administrat cu ajutorul unui nebulizator cu masca aplicata pe fata copilului.
Pe masura ce stiinta anatomiei a avansat, unele tehnici de resuscitare au inceput sa ia cel putin in consideratie principiile fiziologice din spatele respiratiei: in Europa si Statele Unite, la inceputul secolului XIX, victimele innecurilor erau frecvent legate de spinarea cailor, pusi apoi sa mearga la trap. Se spera ca viguroasa miscare de sus-jos a spinarii calului presate de torsul victimei ar fi facut plamanii acesteia sa se comprime si sa se expande alternativ, fortand revenirea respiratiei.
In aceeasi perioada, dintr-o pura intamplare, anatomistul italian Luigi Galvani va face o descoperire cutremuratoare. Potrivit versiunii populare a povestii, Galvani executa o disectie la o broasca pe o masa utilizata anterior la experimente cu electricitate statica, cand unul dintre asistentii sai (un nepot, Giovanni Aldini) a atins nervul sciatic expus al broastei cu un bisturiu incarcat electric. Cei doi au observat cum incep sa sara scantei, iar piciorul inert al batracianului sa zvacneasca ca si cum ar fi fost readus la viata.
In 1791, Galvani va publica "De viribus electricitatis in motu musculari commentarius", unde isi va expune teoria asa-numitei "electricitati animale", incununarea unor infricosatoare experimente pe caini, broaste si iepuri. Investigatiile lui Galvani, facute la un moment dat chiar si pe criminali executati, nu vor reinvia pe nimeni, dar vor duce in scurt timp la inventia primei baterii; si n-o va face Galvani insusi, care nu percepea electricitatea ca fiind separabila de biologie (considerand ca asa-numita "electricitate animala" era generata de muschi), ci colegul si adversarul lui intelectual, Alessandro Volta.
Se spune ca oroare si incantare deopotriva ar fi simtit un martor ocular la incercarea de resuscitare a unui criminal condamnat care fusese spanzurat cu o ora inainte. "Falcile criminalului decedat au inceput imediat sa tremure, muschii fetei i s-au contorsionat in cel mai odios mod cu putinta si chiar a deschis un ochi!".
Facts
- Medicul austriac de origine ceha Peter Safar (1924-2003) este considerat "parintele resuscitarii cardiopulmonare". Lucrarea lui, intitulata "ABC of resuscitation" (1957) a reprezentat principalul ghid de resuscitare utilizat in medicina de urgenta timp de aproape jumatate de secol.
- In 2005, ea a fost inlocuita de noile ghiduri: "European Resuscitation Council Guidelines for Resuscitation", "International Liason Committee on Resuscitation (ILCOR): 2005 International Consensus Conference on Cardiopulmonary Resuscitation".
- In 1989 a fost infiintat Consiliul European de Resuscitare, organism stiintific medical multidisciplinar, insarcinat cu elaborarea de ghiduri si standarde in domeniu.
- Primul care a folosit defibrilarea electrica in scopul tratarii unei fibrilatii ventriculare a fost un celebru chirurg german pe nume Beck.
- Resuscitarea cardiopulmonara este impartita in BLS - Suportul Vital de Baza -, si ALS - Suportul Vital Avansat
Diagnostic: Moarte
Prima definitie a comei ireversibile a fost elaborata in 1968 de un comitet creat ad-hoc la Harvard Medical School. Criteriile specialistilor Harvard pentru confirmarea mortii cerebrale au devenit ulterior fundamentul tuturor legilor nationale in materie; ele stabilesc cand este legala intreruperea reanimarii, pacientul fiind mort din punct de vedere clinic.
Tot criteriile Harvard stau si la baza legilor existente cu privire la transplanturi, avand in vedere ca organele unui donator nu pot fi transplantate decat dupa ce s-a declarat moartea cerebrala.
De altfel, conceptul de moarte cerebrala a fost introdus in lumea stiintifica concomitent cu primele transplanturi din istoria medicinei (introducerea lui furniza o legitimare stiintifica efectuarii transplantului de organe), iar criticii au afirmat la acea vreme ca o problema etico-juridica a fost rezolvtata cu o presupusa definitie stiintifica.
In 1968, anul elaborarii definitiei, nu se dezvoltau numai transplanturile: tehnicile de diagnostic facusera si ele progrese, punand la dispozitia medicilor noi instrumente pentru cunoasterea mai profunda a activitatii creierului si a fazelor mortii umane. Dar in timp ce tehnicile de reanimare erau de-acum in masura sa-i tina artificial pe mult mai multi pacienti in viata, o perioada mult mai lunga, aparea o noua problema: daca si cand este permis sa intrerupi tratamentul unui pacient aflat in stare vegetativa.
Activitatea electrica a creierului se poate intrerupe complet si pe parcursul unei anestezii foarte profunde sau in timpul unui stop cardiac. Moartea cerebrala insa presupune oprirea permanenta a activitatii creierului.
SURSA Descopera.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu