gând...

Un lucru e sigur am absolvit. s-a terminat poate prea devreme, deşi ştiu că nu e aşa. nostalgia acestor ani mă va urmări pretutindeni şi nimic nu-i va putea înlocui. încotro?întrebările vin şi pleacă noi rămânem aceeaşi copiii voioşi ai părinţilor noştrii, oamenii maturi şi responsabili ai familiilor noastre, poveşti vii pentru cei ce vor veni.

gând

Curând voi absolvi a doua facultate în cel mai frumos oraş din Moldova, Iaşi. Cei 8 ani de studenţie au fost poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi sper că nu ultima. Au trecut anii atât de repede încât, în zborul lor către maturitate, n-am apucat să ascult poveştile care se spun despre adolescenţi, tineri cu idealuri şi dorinţe, pentru care viitorul înseamnă marea provocare.

În tot acest timp am învăţat că viaţa nu este altceva decât o viziune proprie asupra lucrurilor pe care ne dorim să le trăim , asupra celor ce le privim în ochii celorlalţi, asupra propriului drum pe care vom păşi desculţi sau încălţaţi cu pantofi de firmă sau cu papuci de casă.

Nu de puţine ori mi-am pus întrebarea încotro mă îndrept? Care este rolul meu în această lume imensă, pătată de culorile nedreptăţii şi cum aş putea trăi fără să simt şi partea nedreaptă a lucrurilor fireşti.

Întrebări fără răspuns plutesc în jurul meu. Am încetat să mi le adresez involuntar pentru a evita confuzia asupra unei viziuni viitoare despre propria-mi viaţă.

Ochii celor din jur mă privesc, gândul lor pătrunde în adâncul fiinţei, dând naştere speranţelor.

Îmi doresc....mi-am dorit....va fi....

Gânduri...

Un cuplu…doi oameni într-o relaţie, un tablou atât de frumos desenat în care ne regăsim cu toţii căutând un reper al modalităţii de a fi împreună cu cineva.
Un el lângă o ea…
Ea în braţele lui….
El la braţul ei….
Amândoi de mână…în parc, la cumpărături, în vacanţă sau pur şi simplu pe stradă.
Cine este el şi cine este ea ? ce se ascunde de fapt în spatele pozei de album ?
Doi oameni, care deşi formează un cuplu sunt diferiţi. Fiecare cu gândurile, cu trăirile, visele şi dorinţele şi nevoile lui.
Ea crede ca relaţia lor se va finaliza curând cu o căsătorie.
El considera că lucrurile stau bine aşa cum sunt.
Amândoi construiesc această relaţie şi încearcă să o definească, să-i confere o identitate aşa cum o percepe fiecare. Insă pe parcursul derulării ei unele lucruri se aseamănă, altele se lovesc de contradicţii, principii, educaţie, prejudecăţi. Cum ajung toate acestea la un comun acord ? cine renunţă şi cine impune ?
El şi-ar dori ca ea să fie mai receptivă la ideile lui.
Ea şi-ar dori ca el să fie mai romantic.
Amândoi într-o relaţie care ii mulţumeşte aparent. Dar oare cate lucruri rămân nespuse ? ajung ei unul la celalalt cu adevărat, cu ceea ce simt şi îşi doresc, sau ajung doar cuvinte goale, banale, politicoase, ecouri ale realităţii exterioare care acoperă ceea ce este la interior.
El simte că o iubeşte….simte nevoia de a fi cu ea, dar şi nevoia de a fi liber, simte că uneori ar rămâne, alteori ar pleca, simte incertitudine.
Ea simte că îl iubeşte …. se simte uneori fericită, alteori tristă, furioasă sau nostalgică, se simte confuză.
A aduce la suprafaţă toate aceste trăiri, a le împărtăşi cu celălalt este o modalitate de privi relaţia şi în interiorul ei, acolo unde traiectoria ei se modifică în funcţie de schimbările prin care cei doi trec, de ceea ce simt ei, de conflictele, nemulţumirile şi frământările lor.
Ea : te simt adesea distant, ca şi cum nu ai fi aici, deşi eşti aproape de mine…mi-e teamă să nu te pierd.
El : mă simt prins între dorinţa mea de a fi liber şi nevoia mea de a fi cu tine…mă simt confuz şi nu ştiu ce să aleg.
Mai aproape unul de celălalt şi mai aproape de ei înşişi. Ei pun în comun obiecte materiale, dar şi emoţii, sentimente, trăiri. Doi oameni…..un cuplu
Singura modalitate de a ajunge la un consens pare a fi sinceritatea, sentimentele profunde şi comunicarea, indiferent la ce nivel se desfăşoară.
Spune-i lui ce simţi, ce gândeşti, care îţi sunt planurile , supărările, bucuriile.
Spune-i ei ce simţi, amintiţi-vă momentele plăcute petrecute împreună, plănuiţi ieşiri, acordă-i atenţie, nu doar de dragul ei ci pentru ca aşa simţi. Uimeşte-o cu tandreţea ta, iubeşte-o ca şi cum ar fi singura fiinţă dragă de pe acest pământ. Nu lăsa persoanele străine să intervină decât atât cât este nevoie. Caută în adâncul fiinţei să descoperi secretele unei iubiri sincere şi profunde. Ea te aşteaptă ca o floare ce trebuie doar să o culegi şi care va înflori doar pentru tine. Nu căuta în jur altceva mai interesant pentru că vei pierde momentele plăcute cu ea, esenţa. Fiecare se descoperă atât cât îţi este dat să observi, să cunoşti. Dacă vrei mereu mai mult e posibil să pierzi şi ceea ce ai avut până acum fără să mai poţi da timpul înapoi.

"Vei plânge mult ori vei zâmbi"

Eu
nu mă căiesc
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără urmă de căinţă.
"Nu ştii
că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

De Lucian Blaga

Manifestările noastre rămân mute

Nemulţumirile şi supărările vin şi trec; ele ne aparţin, sunt ale noastre şi trebuie să le acceptăm. Avem însă posibilitatea de a le suporta mai uşor; psihicul nostru le poate simţi dar nu într-un mod dramatic, cum tindem noi majoritatea, să trăim.
Suntem actori cu drepturi depline ai societăţii postmoderne. Am putea fi mândri de faptul că existăm într-un astfel de timp în care tehnologia avansată ne uşurează munca, la toate nivelurile ei de activitate.
Cu toate acestea nu suntem mulţumiţi. Ne declarăm de multe ori învinşi de exigenţele societăţii noastre ( care nu este altceva decât propria noastră creaţie) şi capitulăm fără să medităm prea mult asupra alternativelor existente. Ne declarăm nemulţumiţi de felul în care suntem abordaţi pe stradă, în tramvai, la locul de muncă sau la universitate.
Ce facem noi însă pentru a schimba atitudinea celor din jur? Nimic. Trecem mai departe, după ce, o doză consistentă de neuroni a fost consumată iar psihicul nostru a fost afectat într-un mod negativ, chiar dacă avem unele remuşcări.
În mintea noastră se scriu adevărate romane; dacă am putea scrie cu aceeaşi rapiditate cu care gândim, am putea acoperi sute de pagini într-o zi. Astfel se nasc întrebări: Aş fi putut reacţiona într-un alt mod? Aş fi putut spune…? Nu trebuia să răspund în acest fel? etc. Şi astfel şirul gândurilor se derulează cu rapiditate asemeni unei pelicule de film în faţa căruia ne instalăm comod pentru a o viziona cu interes.
Putem ajunge la un moment dat să fim spectatorii propriului timp, animat de gânduri. Astfel , chiar dacă societatea de astăzi ne oferă foarte multe oportunităţi de petrecere a timpului liber sau de a ni-l ocupa în cazul în care suntem prinşi în vreo activitate, am ajuns la concluzia că suntem prizonierii propriilor manifestări la nivel psihic.
Gândurile rămân astfel doar la nivelul derulării în interiorul minţii umane fără a avea posibilitatea de a fi rostite cu voce tare, de a primi feed-back din partea semenilor din imediata apropiere.
Cu alte cuvinte devenim oameni a căror voce nu are ecou, nu poate fi auzită, se pierde cu prima tentativă de a rosti. Suntem singuri cu propriile noastre gânduri, într-o societate foarte aglomerată de indivizi. Ne pierdem în idei derulate doar în mintea noastră. Avem paşii nesiguri pe stradă, plutim. Suntem copleşiţi de sentimente contrare. Ne sufocăm respirând aerul nociv al nepăsării. Nu avem dreptul la replică. De multe ori afirmăm că existăm doar pentru că ne hrănim, gândim, ne deplasăm, avem sentimente şi emoţii, râdem sau plângem în acelaşi timp.
Însă toate acestea pun la îndoială ceea ce noi numim trăirea propriei vieţi. Manifestările noastre zilnice rămân mute şi oarbe când exprimarea vocii ne încadrează în categoria celor invalizi, deficienţi, care vorbesc singuri şi sunt neînţeleşi.
Din nefericire, aşa văd eu această societate aglomerată în care suntem condamnaţi să vorbim cu gura închisă.

De ce blog

Pentru că simt nevoia de comunicare, pentru că vreau să cred că pot avea lumea mea virtuală, pentru că este o necesitate contemporană.