judecata poeţilor

din umbra vechilor poeţi ai coborât
să-mi tulburi somnul
fără de care n-aş fi reuşit să învăţ
a mă trezi

sub geamul meu ai priponit ninsori
cu mii şi mii de versuri fără rimă
le-aş fi cules pe trupul meu
asfinţit
de n-ar fi fost şarpele dumnezeu
şi pasărea şarpe

de-ai fi sunet
te-aş învăţa să calci pe versuri
să strigi
să chemi
să zbieri de durere
asemeni răstignitului

de-ai fi un sâmbure de vers
te-aş planta sub inimă
să ascult veşnic plânsul poetului
slobozit în lumină

de n-ar fi fost aceeaşi pasăre mamă
care să-ţi picure-n pene
frumuseţea cuvântului
n-ai fi fost astăzi sâmburele meu
de care n-am să mă lepăd
la judecata poeţilor

Perpendicular lumina cade în icoane

perpendicular lumina cade printre oameni
ca un paianjen dacă porţi în inimă
printre artere pradă iubirea

orizontal lumina cade printre oameni
ca un loc dezvelit de memorii
în şoaptă îmi scutur ultimele vorbe cât o mănăstire

rotund lumina cade printre oameni
ca un pântec înconjurat de priviri
se desface în milioane de braţe
dacă tai cuiele înfipte în stele

nămol lumina cade peste chipul
care-şi stoarce din piept ultima credinţă
ultimul poem coborât pe frunte

perpendicular lumina cade
în orizontul rotund cu nămol
dacă acest poem se depozitează în carnea ta
ca un păianjen ce-şi scutură vorbele
în catedrala cu milioane de braţe
făcute icoane

Sâmbure de carne

s-au rupt sforile care te ţineau bolnav
în cuşca de cărămidă
cu perdele trase
ca şi cum ai fi fost un bolovan murdar
într-un castel virgin de sare
te-au lăsat să pleci într-o dimineaţă bolnavă de vânturi
ce viscoleau zăpada pătată de urmele tale zimţate
n-ai înţeles nici acum de ce te-au iubit atât de mult
încât s-au hrănit din carnea şi oasele tale

uneori
spuneau că eşti plecat în ţara păsărilor
ce-şi hrănesc puii cu pene de îngeri
că te-ai îndrăgostit de o poveste pictată-ntre coperţile unei cărţi albastre
te-ai ascuns de teamă să nu-ţi moară ispita
ca şi cum ai fi fost vânat de o turmă de vite
copiii tăi s-au hrănit din cerneala rămasă pe fundul unei călimări
s-au îmbrăcat în scrisul tău virgin
au luat numele tău şi-au murit înecaţi în sperma unui
semafor bolnav

într-un colţ al trunchiului meu virgin ţi-am păstrat un sâmbure de carne
să-ţi potolesc foamea de vin
şi setea de carte

Vecin cu dumnezeul femeilor

te-am rugat să minţi când eşti întrebat
de ce ai părul lins
şi eşti virgin de sărutul femeii mulatre

s-au plâns vecinii de tine că eşti bolnav de ifose
strâmb de idei
murdar de spermă la gura de ieşire
dintre un bolovan şi o scânteie acidă

te-am rugat să vorbeşti
ca şi cum ai fi un impostor la târgul de carte
ce-şi laudă scrisul prost şi statul degeaba

ce vor spune despre tine copiii de lapte
ce se nasc în paginile tale pătate de sânge virgin
şi tălpi unsuroase de şarpe

cutiile de carton s-au stricat din vina ploii
te-am rugat să le arzi şi-n fumul lor să te culci
cu femeia coastelor tale

ţi-am despicat buza în cinci felii de pâine uscată
să-ţi hrăneşti curva cu limbă scurtă
şi picioare de lemn

te-am făcut vecin cu dumnezeul femeilor
ce n-au dumnezeu

mai vrei să-mi fii vecin?

Moartea-mi provoacă orgasm

am cunoscut-o la ultima lansare de carte din oraş
printre rafturi de praf şi aripi bolnave de îngeri
purta în pântec un fluture mort
ce n-a îndrăznit să se nască
de teama ochilor mei

m-a salutat politicos
a păşit prima treaptă
împiedicându-se-n gânduri aruncate pe jos
proteze şi sâni dezgoliţi de misterul
unei vieţi monotone

sute de tălpi s-au aruncat în urma ei pe scări
să-i ţină trena de păr
unghiile în teacă
gura închisă de fălci
trăsura la scară

de atunci mi-e amantă
se furişează seara în patul meu de lut
îmi mângâie trupul cu răsuflarea-i de gheaţă
până ajung la orgasm
o prind de gleznă şi tace rotundă
din perete-n perete
mă zbat ca o târfă-ntre valuri de spermă
o sărut
îmi face cu ochiul de sticlă
apoi geme profund
mă excită
pe trup îmi scrie cu limba de şarpe
Nu acum

au trecut 300 de ani
de când moartea-mi provoacă orgasm

Din perete-n perete

din perete-n perete mă întind ca o cârpă
să-ţi lustruiesc pantofii de şarpe

în jocul meu
eram doi copii nebuni ce s-au cunoscut sub cearşafuri de carne
m-ai ridicat într-o mână ca pe un pahar cu wisky
pe care l-ai sorbit până la ultima bătaie de aripi

am călcat pe cioburile coastelor tale
te-am muşcat de buză şi sângele tău a plâns în ochii mei albaştrii
te-am pictat pe peretele stâng al inimii mele în culorile morţii
palmele mele au rămas încleştate sub semne de unghii bolnave
în pielea mea s-au ascuns vânătăi
ca şi cum aş fi fost singura femeie curtată de un şarpe cu plete

ca un cuţit m-am înfipt în carnea ochilor tăi
şi-am salvat amintirea acelei nopţi
din perete-n perete

mă întind ca o larvă
cuprinsă de orgasm

mai vrei să ne jucăm de-a copiii bolnavi
ce se hrănesc din ispite?

păianjeni virgini

mi-au spus că eşti plecat
iar casa se umple de molii virgine ce-ţi sărută obrazul

mi-au spus că te ascunzi de ispite negre
tipărite-n cărţi
că papagalul tău a murit înecat în coniacul de la mama
fără să-i pese de beţia luminii

mi-au spus că ţi-au crescut aripi
şi ai zburat
fără să priveşti în urmă

mulţi oameni au plecat de-atunci plângând
şi-n ochii lor s-au prins păianjenii virgini

astăzi
am căzut prin fereastra cu cearşaf
a cărui cuie sar în gâtul meu de frica morţii

cuprinde-mi genunchii cu ambele braţe
să nu se destrame
în faţa oglinzii din tavan
ce scuipă sânge

mi-au spus că eşti plecat…..
nici ei nu ştiu
până când

ceas fără limbi

am aruncat pietre în bazinul
cu apă albastră
să tulbur liniştea ce mă-nconjoară
ştiam că chipul meu n-o să apară
îmbrăţişat de aripile tale
am smuls florile din grădina
cu stâlpi de piatră
am crezut că vei alerga
să mă opreşti
a mai strivi tulpini de trandafir

am uitat să deschid fereastra
prin care viermii de mătase au intrat
să iasă fluturi
m-am ascuns în ceasul din perete
să ascult bătăile inimii
am tras oblonul să-mi văd plânsul
alunecând în paharul cu apă
ţi-am dat să bei limonadă
dintr-un cadran de ceas

nu ştiam că fluturii au aripi
că în pieptul lor
bate
ceasul fără limbi

camera de hârtie

în camera mea
lumina cade perpendicular
iar oamenii privesc de sus în jos
aici  se întâlnesc păianjenii
să-şi mărturisească păcatele
la micul dejun

în fiecare zi
tavanul e mai aproape de mine

ceasul din perete
şi-a înghiţit limba
orbit de fum

camera mea este albă
în ea se fabrică scrum

chemare

scotoceam prin buzunare vieţi
vroiam să cunosc gara
în care-am ajuns prea devreme
pierdusem biletul şi mă întrebam
de ce nu-l am la piept
unde îi era locul

auzeam zgomotul şinelor de tren
ca-ntr-un coşmar rătăcit
la mine-n sân
culegeam maci lângă calea ferată  
îmi închipuiam lumea ca pe-o boltă
din care cad suflete spre iertare

un animal îmi calcă urma sub labe
fără să mă-ntrebe cine sunt
am ajuns prea devreme în gară
încă nu am fost chemată
să rămân

ceas pe deget

mi-am cumpărat ceas
să-ţi aud glasul când dormi
l-am prins de mâneca sacoului
să-i simt căldura în vene
i-am muşcat limba
să-mi hrănesc curiozitatea
ştiam că ceasurile au sânge albastru
că în trupul lor se trag sfori
albe şi roşii
numai iarna se nasc copiii din flori
cu fulgi de mătase pe creştet
când timpul grăbit îi scapă pletoşi
cu barbă şi ceas pe deget

cenaclu pe google

citesc pe net în timpul liber
rânduri scrise de poeţi 
ce-şi ascund rănile trupului
printre foldere cu cărţi

ei ştiu că florile sunt crude
sub stratul lor se nasc copiii
cu pielea albă ca de var
şi ochi portocalii

mai ştiu că mintea lor pătrunde
şi-ntr-un cadran de ceas
dublu click şi-n trei secunde
un poem s-a postat

plânsul lor se mai aude între ziduri
sub pleoapele flămânde geme frigul
ce-mbrăţişează muze şi poeţi
într-un cenaclu vesel cu arbitru

vis

mi-au crescut aripi
ştiai?
în somn
când încercam să mă desprind
de pături şi cearşafuri
legate strâns ca un  giulgiu
mi-au crescut fire albe de păr
s-au împânzit pe creştet 
de parcă venise iarna
ştiai?
mi-au crescut premolarii
puteam să mă hrănesc
din carnea porumbelului
eram albastră ca şi cerul
pe braţe purtam bucuria unui vis împlinit
m-am trezit când noaptea
se topise în lumina unui sărut
aripile le-am pierdut
când ochii tăi s-au deschis
ştiai?
a fost ziua mea

nu ai voie

nu ai voie să citeşti
chipul unui om bolnav de lumină
îmi spunea mama cu spatele
către umbra lemnului mâncat de carii
nu ai voie să hrăneşti curiozităţile firii
ce-aleargă printre rafturi cu cărţi filozofice
ca şi cum corpul tău bolnav ar căuta vindecarea
într-un cuvânt îngălbenit de vreme
nu este indicat să te-mbraci subţire
când sloiurile nopţii se rotesc sub pantofi
sărutându-ţi plecarea
îmi voi aduce aminte de tine
chiar dacă voi fi doar o clipă din trecut

ispită

vor veni femei
cu aripile lor

să-ţi smulgă păcatul din sânge

din trupul tău vor rupe fleici

drept hrană pentru mintea lor

bolnavă de idei

fluidul ruşinii va curge

pe spate într-o baltă de spume
nici n-ai să ştii când femeia
cu sânge albastru în vene

te va striga pe nume
atunci vei răspunde?

adio

am căutat printre cuiele tatei
un ciob de unghie
să fac un castel bogat de idei
pe gura moartă de uliţă
ce strânge-n ea atâtea femei
sumar îmbrăcate
şi pielea tocită în coate
de stat

nu-i de mirare că trupul
le încolţeşte sub streaşină
de-atâta căutat printre boabe de porumb
41 de bobi or să rodească
pentru a le hrăni curiozitatea din vene
celor care n-au decât boi la căruţă
şi pietre în loc de cuvânt

adio,prietene drag
cine ştie cunoaşte
pe curând

memoria minte

memoria minte

când e vorba de singurătate

singurătate când se nasc
pruncii femeilor de la ţară

sub streaşina acoperită cu muşchi

când stelele dorm legănate

în ochii hoţilor de vite

prea murdare de mugetul verde

prea înalte pentru a fi mângâiate

pe spate

din ochii lor
strigătul cerne memorii

povestea unor copiii de la ţară

se-nfiripă stângaci sub tălpile lor

cine ştie până când cerneala va scrie

cine ştie până când voi primi lumina

primelor raze ale răsăritului

după o noapte de secetă

memoria minte

când e vorba de singurătate

bocancii tatei

în buzunar cresc unghiile mamei

s-au rupt în părul tău bolnav

copil fiind ai încălţat bocancii tatei

fără să-ntrebi de unde vin

fără stăpân

Singur

m-a trezit fulgerul

ar fi vrut să intre prin geam
în visul meu de copil

m-a atins ploaia

pielea mea uscată
devenise trunchi de copac
împletind amintiri

am deschis fereastra

verdele din grădină
tulburat de emoţii

a şoptit

fără sânge albastru în vene
fără ceas pe deget
eşti singur
 

Rugăminte

mi-ai cerut să-ţi hrănesc nemurirea
când pleoapele tale bolnave
vor înneca pământul

m-ai rugat să uit cheia în uşă la plecare
să lepăd uitarea în praful albastru
ce-ţi păstrează parfumul
mi-ai poruncit să mint despre moarte
ca şi cum copiii noştrii s-ar naşte bătrâni
cu plete şi aripi bolnave

n-am să păşesc în urma ta
cu tălpile goale
să nu-ţi strivesc amintirea