Împreună cu prieteni, colegi şi profesori la cursul de absolvire a facultăţii, iunie 2008

Grădina Edenului iunie 2008

Iasi iunie 2008

gând

Curând voi absolvi a doua facultate în cel mai frumos oraş din Moldova, Iaşi. Cei 8 ani de studenţie au fost poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi sper că nu ultima. Au trecut anii atât de repede încât, în zborul lor către maturitate, n-am apucat să ascult poveştile care se spun despre adolescenţi, tineri cu idealuri şi dorinţe, pentru care viitorul înseamnă marea provocare.

În tot acest timp am învăţat că viaţa nu este altceva decât o viziune proprie asupra lucrurilor pe care ne dorim să le trăim , asupra celor ce le privim în ochii celorlalţi, asupra propriului drum pe care vom păşi desculţi sau încălţaţi cu pantofi de firmă sau cu papuci de casă.

Nu de puţine ori mi-am pus întrebarea încotro mă îndrept? Care este rolul meu în această lume imensă, pătată de culorile nedreptăţii şi cum aş putea trăi fără să simt şi partea nedreaptă a lucrurilor fireşti.

Întrebări fără răspuns plutesc în jurul meu. Am încetat să mi le adresez involuntar pentru a evita confuzia asupra unei viziuni viitoare despre propria-mi viaţă.

Ochii celor din jur mă privesc, gândul lor pătrunde în adâncul fiinţei, dând naştere speranţelor.

Îmi doresc....mi-am dorit....va fi....

îţi voi spune...

iţi voi spune cândva

sub o umbrelă albastră

de ce ploaia nu-ţi sugrumă tricoul

de ce mirosul de lut

îmi pătrunde în piele

sculptând figurine vii

ce-mi înfăşoară trupul în poveşti

cu bărbaţi şi femei

îţi voi şopti atunci

când paşii mei adormiţi

vor dansa

de ce trupul se zbate

când este privit cu ochii închişi

de ce braţele mor când le strângi

sub mănuşa de carne

de ce visele dor când le-atingi

noaptea în somn

îţi voi spune atunci

povestea unui înger căzut

în ţărâna murdară de prunci

ai răbdare!

raftul de cărţi

te-am regăsit la raftul de cărţi

printre file vechi îngălbenite

de îmbăţişarea timpului

un semn de carte

o filă

o poveste de viaţă

despre cei care plâng
în braţele tale

am spus atunci că vreau să valsez

cu tălpile goale

sub cerul unui dumnezeu

ce-şi alungă visul pierdut

în pletele mele

în ochii mei

se oglindesc norii
ce plâng a furtună

în raftul de cărţi

te-am strâns de mână

tăcere

în liniştea nopţii te cuprind
iar braţele-mi sunt leşuri care mint
privirea

iertare îngerul meu
m-am rătăcit minţind că ştiu
încotro mă duc paşii

mi-s umerii grei
de povara celor care s-au născut
din cuvântul tău
rostit în şoaptă

e târziu să întreb
prea devreme să uit
nu pot decât să tac
şi să ascult

visare

am adormit în braţele pietrelor arse de soare

m-au spălat de păcate valurile ce alergau către ţărm

m-au alintat firele de iarbă grăbite să se nască

în trupul meu stingher  lovit de nepăsare

te-am visat alergând cu tălpile goale

şi urmele tale dansau în decorul mănuşilor roşii

îngropate-n nisip

pe aripi purtai picături de ploaie

albastrul din ochii tăi recita poeme

scrise cu litere mari

m-am îmbătat de mirosul trupului

născut din ţărână

am strigat către tine iar

ascunde-mi păcatul sub pletele tale

în care timpul naşte dorinţe

ştiam
că pot dormi legănată de valuri 

şi-am îndrăznit să visez

lipindu-mi pleoapele de stâncile reci

m-am trezit din visare târziu

când marea înghiţise păcatul trupului meu

născut să-şi cunoască sfârşitul

sub chipul unui înger căzut

nu întreba

nu întreba de unde vin

când ochii mei privesc departe

dincolo de zidul vechi

de cărămidă

niciodată norii nu au plâns

aşa cum plâng acum

acum când mă întrebi

de ce adoarme firul ierbii

când eu strig
de ce?

nu întreba când voi veni

cu braţele arse de soare

şi paşii grei valsând

pe coji de nuci

nu întreba

când noaptea-mi va boteza trupul

născut din piatră albastră

nu întreba când îngerii mei vor muri de sete

la porţile raiului tău

nu întreba de ce astăzi

ca o copilă mă joc în rochie de mătase

de ce în palma mea scriu poveşti

despre gâze cu aripi de lut

nu întreba de ce mi-e sete

când pleoapele se sting

alergând pe perete
în jocul umbrei fără chip

întreabă doar cine sunt

In italia de sarbatorile pascale

asfinţit

mi-e trupul flămând de iubire

în ochii mei se oglindesc îngeri de ceară

au venit să-mi spună

"rămas bun,

fiică a lunii ploioase"

astăzi timpul s-a oprit

să-mi mângâie tâmplele calde

şi obrajii înroşiţi de emoţii

asemeni ouălor de paşte

se cutremură marea de strigătul

ce-ţi cere iertare

cu palmele strânse în pumnul

îngropat în ţărână

am lăsat capul pe spate să cuprind norii

într-o îmbrăţişare ploioasă

cruzimea firelor de iarbă

mi-a şoptit că mă vei aştepta
la asfinţitul timpului stropit de lacrimi

voi dansa atunci un ultim vals

cu tălpile goale

în braţele tale flămânde

de ispitele vremii

o secunda eterna

în braţele tale am plâns ieri

mii de secunde timpul s-a oprit

să-mi şteargă lacrima acidă

ce-mi brăzda obrazul

în ochii tăi am privit până când
noaptea i-a ascuns sub mantia ei

ca şi cum lumea ar fi un castel de nisip

până la venirea primului val

mai rămâi o secundă cât un an ceresc

să ascult zgomotul paşilor tăi

peste pământul ce-mi acoperă privirea

la apus

Aripi de lumină

când îmi vor creşte aripi de lumină

ochii mei vor găzdui cărăbuşii de mai

ca şi cum timpul s-ar opri în curgerea lui

pentru odihnă

sub umbra tăcerii îmi voi aşterne trupul

un ghem de oase murdare

ce se va înălţa deasupra celor vii

pironiţi în ţărână

cu ochii închişi
voi asculta glasul

ce-mi va striga numele o singură dată

asemeni pruncilor de lapte
hrăniţi la sânul fecioarei

în palma ta voi aşterne visele

care s-au născut o dată cu mine

departe de îngerul sălbatic

care-mi tulbură somnul

îmi voi odihni privirea oarbă

pe braţele unui dumnezeu pierdut

12 aprilie 2008, Copou, Iaşi

dragostea unui înger fără trup

am strigat ploii să-mi spele păcatul

ultimul din braţele îngerilor cu aripi de ţărână

am strigat cerului să-mi şteargă amintirea

când nu voi mai fi copil răsfăţat de nicio gâză

cu aripi de pământ

am strigat către tine noapte albastră

dă-mi vălul tău infinit

să-mi acopăr pleopele de lut

am strigat către îngerii care-mi tulbură somnul

bucuraţi-vă astăzi de chipul meu sălbatic

ghemuit în palma iubirii carnale

asemeni ploii, curg printre rânduri

asemeni lacrimilor, mă lepăd de păcatul iubirii

regăsesc în ochii tulburi de ispite carnale

dragostea unui înger fără trup

rănile timpului

rănile timpului

sub rochia mea s-au ascuns

hrănind lacrimile ce s-au născut

de dorul tău

promisiunile ploii

s-au scurs printre degete

asemeni unui ritual iniţiatic

mi-s pleoapele grele

răni adânci înfloresc

asemeni pomilor primavara

port pe trup păcatul iubirii

sunt liberă sa cad în tăcerea vremii

desculţă

pe nisipul ochilor tăi

iartă-mi iubirea carnală

am ridicat ochii la cer

către tine ispită albastră

să te privesc printre îngerii

care-şi curtează amantele

îmbrăcate în piele de şarpe

culorile vremii se sting

asemeni lumânării din vitrină

după o noapte fierbinte

am ridicat palmele reci

sub bărbie şiroaie de lacrimi

se unesc într-un dans de primavară

fericită să fii, fiică albastră

braţele lui te-au cuprins în somn

trupul lui te-a dorit dimineaţa devreme

pe pieptul lui ai adormit plângând

nimeni nu a gustat din fructul oprit mai mult ca tine

ridic privirea către tine

înger de piatră zidit în trupul meu

iartă-mi iubirea carnală

şi rănile ce s-au născut

din lacrimile unui Dumnezeu

jocul mainilor

sub privirile tale

s-a nascut femeia-copil

intr-un moment de slabiciune

pentru jocul mainilor tale

prea mica pentru orasul acesta grabit

prea verde pentru un fir de iarba crud

prea albastra pentru cerul unui pom

sadit in padurea ingerilor vii.

unui...

dă-mi mâna ta să o cobor peste tâmple

să cunoşti emoţiile unui chip albastru

dă-mi mâna ta să-mi acopăr ochii

să simţi căldura lacrimilor vii

dă-mi mâna ta să-mi acopăr trupul

dezgolit de veşminte

tremurând de fiorul unui timp pierdut

printre îngeri cu pene albastre

dă-mi mâna ta să culeg bucuria

unui surâs de copil

a cărui tălpi desculţe

alintă firul ierbii

dă-mi mâna ta să-mi acopăr fiinţa

ca şi cum astăzi m-am născut

un prunc de lapte hrănit din iubire

în palma unui gras

pentru tine curg apele

pentru tine cad ploile

iar florile înfloresc în plama ta

de extaz

toate ale tale

Părăsesc o lume de îngeri
cât încă mai sunt firimiturile lăsate la plecare
au mai lăsat ciorile şi pentru mine
gândind că mă voi întoarce curând

părăsesc o lume de vise pierdute
păşesc peste leşuri murdare

trupul mai păstrează încă parfumul tău
din ultima noapte de dragoste
atingerea ta a rămas imprimată
pe săpunul din baie

buzele-mi ard de plăcerea
unui ultim sărut
mi-e sete însă nu pot să beau apă
mi-e somn dar nu pot adormi
îmi sunt ochii păienjeni
şi nu pot privi decât
tabloul care te mai păstrează încă viu
cu toate câte sunt ale tale
culoare,
simţire,
parfum.

strigăt

am desprins sufletul de trup

mai aproape de tine

dulce ispită

să simt fiorul iubirii carnale

am strigat către tine Doamne

să mă ierţi

pentru rănile tale

către tine ţărână

să mă îmbraci în rochie

pentru un ultim vals,

către tine mare albastră

ce-ţi hrăneşti pruncii cu vise

priveşte-mi chipul de ceară,

am strigat către tine

"femeie cu trunchi de copac"

mai rămâi un ceas printre îngeri

celui care astăzi a cules al 26-lea trandafir în buchetul vieţii

zăceam întinsă pe spate cu privirea departe, simţeam pe piele căldura ţărânei,atingerea firelor de iarbă şi curgerea senzuală a timpului, ce venea din originea tuturor lucrurilor, poate chiar din inima unui Dumnezeu.

mănuşile roşii dansau în părul meu asemeni unui vals al "femeilor cu trunchi de copac", ce-şi hrănesc pruncii cu vise.

priveam cerul ca şi cum ar fi fost pentru ultima dată şi nu mă săturam să-l privesc iar şi iar.

mi-am dezgolit trupul într-o "iubire carnală"

strigam cerului să plângă, păsărilor să cânte, copacilor să danseze, trupului să trăiască o clipă cât un an ceresc.

bucură-te fiică a lunii ploioase , astăzi e ziua ta.

bucură-te "chip albastru" ,privirea cerului senin şi a mării, de astăzi poţi zbura.

prin ochii tăi privesc stelele către oameni.

dulce ispită, departe de mine te spală de răni

să te sărut

pentru ultima oară.

Gânduri...

Un cuplu…doi oameni într-o relaţie, un tablou atât de frumos desenat în care ne regăsim cu toţii căutând un reper al modalităţii de a fi împreună cu cineva.
Un el lângă o ea…
Ea în braţele lui….
El la braţul ei….
Amândoi de mână…în parc, la cumpărături, în vacanţă sau pur şi simplu pe stradă.
Cine este el şi cine este ea ? ce se ascunde de fapt în spatele pozei de album ?
Doi oameni, care deşi formează un cuplu sunt diferiţi. Fiecare cu gândurile, cu trăirile, visele şi dorinţele şi nevoile lui.
Ea crede ca relaţia lor se va finaliza curând cu o căsătorie.
El considera că lucrurile stau bine aşa cum sunt.
Amândoi construiesc această relaţie şi încearcă să o definească, să-i confere o identitate aşa cum o percepe fiecare. Insă pe parcursul derulării ei unele lucruri se aseamănă, altele se lovesc de contradicţii, principii, educaţie, prejudecăţi. Cum ajung toate acestea la un comun acord ? cine renunţă şi cine impune ?
El şi-ar dori ca ea să fie mai receptivă la ideile lui.
Ea şi-ar dori ca el să fie mai romantic.
Amândoi într-o relaţie care ii mulţumeşte aparent. Dar oare cate lucruri rămân nespuse ? ajung ei unul la celalalt cu adevărat, cu ceea ce simt şi îşi doresc, sau ajung doar cuvinte goale, banale, politicoase, ecouri ale realităţii exterioare care acoperă ceea ce este la interior.
El simte că o iubeşte….simte nevoia de a fi cu ea, dar şi nevoia de a fi liber, simte că uneori ar rămâne, alteori ar pleca, simte incertitudine.
Ea simte că îl iubeşte …. se simte uneori fericită, alteori tristă, furioasă sau nostalgică, se simte confuză.
A aduce la suprafaţă toate aceste trăiri, a le împărtăşi cu celălalt este o modalitate de privi relaţia şi în interiorul ei, acolo unde traiectoria ei se modifică în funcţie de schimbările prin care cei doi trec, de ceea ce simt ei, de conflictele, nemulţumirile şi frământările lor.
Ea : te simt adesea distant, ca şi cum nu ai fi aici, deşi eşti aproape de mine…mi-e teamă să nu te pierd.
El : mă simt prins între dorinţa mea de a fi liber şi nevoia mea de a fi cu tine…mă simt confuz şi nu ştiu ce să aleg.
Mai aproape unul de celălalt şi mai aproape de ei înşişi. Ei pun în comun obiecte materiale, dar şi emoţii, sentimente, trăiri. Doi oameni…..un cuplu
Singura modalitate de a ajunge la un consens pare a fi sinceritatea, sentimentele profunde şi comunicarea, indiferent la ce nivel se desfăşoară.
Spune-i lui ce simţi, ce gândeşti, care îţi sunt planurile , supărările, bucuriile.
Spune-i ei ce simţi, amintiţi-vă momentele plăcute petrecute împreună, plănuiţi ieşiri, acordă-i atenţie, nu doar de dragul ei ci pentru ca aşa simţi. Uimeşte-o cu tandreţea ta, iubeşte-o ca şi cum ar fi singura fiinţă dragă de pe acest pământ. Nu lăsa persoanele străine să intervină decât atât cât este nevoie. Caută în adâncul fiinţei să descoperi secretele unei iubiri sincere şi profunde. Ea te aşteaptă ca o floare ce trebuie doar să o culegi şi care va înflori doar pentru tine. Nu căuta în jur altceva mai interesant pentru că vei pierde momentele plăcute cu ea, esenţa. Fiecare se descoperă atât cât îţi este dat să observi, să cunoşti. Dacă vrei mereu mai mult e posibil să pierzi şi ceea ce ai avut până acum fără să mai poţi da timpul înapoi.

Un actor adorat de fete

Trei actori, Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell, vor prelua rolul regretatului Heath Ledger, care a decedat la sfârşitul lunii ianuarie, într-unul dintre ultimele filme la care acesta lucra înaintea decesului, "The Imaginarium of Dr. Parnassus", regizat de Terry Gilliam, potrivit NewsIn.Filmările pentru peliculă se desfăşurau la Londra atunci când Ledger, în vârstă de 28 de ani, a murit din cauza unei supradoze de medicamente pe 22 ianuarie.Personajul lui Ledger, Tony, este transportat în trei dimensiuni diferite în acest film fantastic, printr-o oglindă paranormală. Rolul lui Ledger va fi preluat de Depp, Law şi Farell, dar nu se ştie deocamdată când vor fi reluate filmările pentru pelicula ce ar trebui să aibă premiera în 2009.

Sursa http://www.astazi.ro/gotostire.php?url=http%3A%2F%2Fwww.realitatea.net%2F146876_Johnny-Depp--Jude-Law-si-Colin-Farrell-vor-prelua-rolul-lui-Ledger-intr-unul-din-ultimele-lui-filme.html

"Vei plânge mult ori vei zâmbi"

Eu
nu mă căiesc
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.

Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat
cum gândul tău îl vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără urmă de căinţă.
"Nu ştii
că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?"

De Lucian Blaga

Citate despre dragoste

Când iubeşti puternic, găseşti întotdeauna ceva nou în persoana iubită – Pascal
Credinţa face totul posibil, dragostea face totul uşor.
Dragostea adevărată este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea.
Dragostea e asemeni febrei : nu le putem stăpâni pe nici una şi nici nu putem limita durata sau intensitatea lor – LaRochefocauld
Dragostea e ca un zâmbet, niciodată nu are valoare dacă nu o dăruieşti.
Dragostea este spaţiul şi timpul măsurate cu inima – Marcel Proust

Dumnezeu şi iubirea:Când Domnul vorbeşte inimii – Gaston Courtois

Cheamă-mă aşa cum chemi Lumina care-ţi poate lumina sufletul, aşa cum chemiFocul ce-ţi poate aprinde inima, aşa cum chemi Tăria ce-ţi încordează energia. Cheamă-mă mai cu seamă ca pe prietenul care vrea să împartă cu tine întreaga viaţă, ca pe Mântuitorul care doreşte să-ţi purifice inima de egoism, ca pe Dumnezeul tău care năzuieşte să te asume chiar de pe acest pământ, aşteptând să te primească pe deplin în lumea Veşniciei.
Viaţa să-ţi fie nesfârşit dialog cu Mine.
Cheamă-mă în ajutor cu calm şi blândeţe, cu iubire. Da, mă iubeşti; dar dovedeşte-mi-o mai mult.
Da, vorbeşte-mi fără regret despre tot ce te frământă.
Îţi vorbesc în lăuntrul sufletului, în acel spaţiu în care mintea ta se îmbogăţeşte prin comuniune cu a mea. Nu este nevoie să înţelegi limpede şi de îndată ce îţi spun. Important este să-ţi laşi gândul să se pătrundă cu al meu. Apoi vei putea tălmăci şi exprima.
Cu cât vor fi mai numeroase, în pofida piedicilor, greutăţilor sau ispitelor datorate slăbiciunii, momentele când Mă vei căuta şi Mă vei găsi pentru a Mă asculta, cu atât mai mult Spiritul meu te va însufleţi şi te va învăţa nu doar ce îţi cer să spui, dar şi ce îţi propun să faci – încredinţat că ceea ce vei spune şi vei face va fi plin de rod.
Cuvântul meu şi lumina ce purcede din el conferă adevărata dimensiune tuturor lucrurilor în sinteza iubirii mele nemărginite, în lumina veşniciei, dar fără să ştirbească valoarea fiecărei fiinţe şi a fiecărui eveniment.

Sursa http://www.dindragoste.ro/dumnezeu/

În braţele lui

picături de apă
îmi alunecau printre degete
nu ştiam dacă era frig
în colţul meu de existenţă
dacă sângele meu albastru
pulsa când dormeam
în braţele lui

adoram să mă trezesc
în patul de carne ce-mi învelea trupul
cu miros de lut
modelat după coapsele lui

iubeam atingerea vie
ce-mi reda libertatea
din strânsoarea nopţii
fără ca eu să fi ştiut că e dimineaţă

ascultam tăcerea din pieptul alb
străbătut de unghii
asemeni unui crez
rostit la rugăciune

îmi acoperea ochii cu buzele sângerânde

simţeam cum oasele se desprind de carne
într-un dans nebun

eram albastră

albastră ca marea lovită de valuri
palmele îngropate în nisip
fredonau o melodie veche

dansam cu tălpile goale

dansam în braţele lui

Cum staţi cu matematica?

Astăzi va propun un joc interesant cu ajutorul căruia va puteţi testa abilităţile de buni matematicieni.

Pune-ţi un număr în gând ( orice număr doreşti numai să îţi fie uşor la calcule).

Îţi mai dă prietenul( a) tău(ta) încă pe atât (adună numărul ales cu el însuşi).

Eu îţi ofer numărul 12. După ce ai facut totalul numerelor de până acum, împarte suma la 2( au venit hoţii şi ţi-au furat jumătate din sumă).

Dă-i partea prietenului tău înapoi ( că nu se cuvine să ai datorii).

Ai rămas cu 6?

Ei, ce părere ai? Te pricepi la calcule matematice?

Manifestările noastre rămân mute

Nemulţumirile şi supărările vin şi trec; ele ne aparţin, sunt ale noastre şi trebuie să le acceptăm. Avem însă posibilitatea de a le suporta mai uşor; psihicul nostru le poate simţi dar nu într-un mod dramatic, cum tindem noi majoritatea, să trăim.
Suntem actori cu drepturi depline ai societăţii postmoderne. Am putea fi mândri de faptul că existăm într-un astfel de timp în care tehnologia avansată ne uşurează munca, la toate nivelurile ei de activitate.
Cu toate acestea nu suntem mulţumiţi. Ne declarăm de multe ori învinşi de exigenţele societăţii noastre ( care nu este altceva decât propria noastră creaţie) şi capitulăm fără să medităm prea mult asupra alternativelor existente. Ne declarăm nemulţumiţi de felul în care suntem abordaţi pe stradă, în tramvai, la locul de muncă sau la universitate.
Ce facem noi însă pentru a schimba atitudinea celor din jur? Nimic. Trecem mai departe, după ce, o doză consistentă de neuroni a fost consumată iar psihicul nostru a fost afectat într-un mod negativ, chiar dacă avem unele remuşcări.
În mintea noastră se scriu adevărate romane; dacă am putea scrie cu aceeaşi rapiditate cu care gândim, am putea acoperi sute de pagini într-o zi. Astfel se nasc întrebări: Aş fi putut reacţiona într-un alt mod? Aş fi putut spune…? Nu trebuia să răspund în acest fel? etc. Şi astfel şirul gândurilor se derulează cu rapiditate asemeni unei pelicule de film în faţa căruia ne instalăm comod pentru a o viziona cu interes.
Putem ajunge la un moment dat să fim spectatorii propriului timp, animat de gânduri. Astfel , chiar dacă societatea de astăzi ne oferă foarte multe oportunităţi de petrecere a timpului liber sau de a ni-l ocupa în cazul în care suntem prinşi în vreo activitate, am ajuns la concluzia că suntem prizonierii propriilor manifestări la nivel psihic.
Gândurile rămân astfel doar la nivelul derulării în interiorul minţii umane fără a avea posibilitatea de a fi rostite cu voce tare, de a primi feed-back din partea semenilor din imediata apropiere.
Cu alte cuvinte devenim oameni a căror voce nu are ecou, nu poate fi auzită, se pierde cu prima tentativă de a rosti. Suntem singuri cu propriile noastre gânduri, într-o societate foarte aglomerată de indivizi. Ne pierdem în idei derulate doar în mintea noastră. Avem paşii nesiguri pe stradă, plutim. Suntem copleşiţi de sentimente contrare. Ne sufocăm respirând aerul nociv al nepăsării. Nu avem dreptul la replică. De multe ori afirmăm că existăm doar pentru că ne hrănim, gândim, ne deplasăm, avem sentimente şi emoţii, râdem sau plângem în acelaşi timp.
Însă toate acestea pun la îndoială ceea ce noi numim trăirea propriei vieţi. Manifestările noastre zilnice rămân mute şi oarbe când exprimarea vocii ne încadrează în categoria celor invalizi, deficienţi, care vorbesc singuri şi sunt neînţeleşi.
Din nefericire, aşa văd eu această societate aglomerată în care suntem condamnaţi să vorbim cu gura închisă.