citeşte în palmă

am deschis palmele 
citeşte ce scrie
sunt sute de linii trasate
care-mi descriu povestea
într-un cadran liniat
ca o pagină dictando

spune-mi povestea trupului
ce zace legat între două atele
ca o corabie ţinută la ţărm

de ce nu aud glasul tău
ghicitoare
de sub fustele tale plisate
fug picioarele descălţate
de pantofi

cine sunt?
îmi caut identitatea
în urmele unghiilor
înfipte în palme

nu ai voie

nu ai voie să citeşti
chipul unui om bolnav de lumină
îmi spunea mama cu spatele
către umbra lemnului mâncat de carii
nu ai voie să hrăneşti curiozităţile firii
ce-aleargă printre rafturi cu cărţi filozofice
ca şi cum corpul tău bolnav ar căuta vindecarea
într-un cuvânt îngălbenit de vreme
nu este indicat să te-mbraci subţire
când sloiurile nopţii se rotesc sub pantofi
sărutându-ţi plecarea
îmi voi aduce aminte de tine
chiar dacă voi fi doar o clipă din trecut

ispită

vor veni femei
cu aripile lor

să-ţi smulgă păcatul din sânge

din trupul tău vor rupe fleici

drept hrană pentru mintea lor

bolnavă de idei

fluidul ruşinii va curge

pe spate într-o baltă de spume
nici n-ai să ştii când femeia
cu sânge albastru în vene

te va striga pe nume
atunci vei răspunde?

adio

am căutat printre cuiele tatei
un ciob de unghie
să fac un castel bogat de idei
pe gura moartă de uliţă
ce strânge-n ea atâtea femei
sumar îmbrăcate
şi pielea tocită în coate
de stat

nu-i de mirare că trupul
le încolţeşte sub streaşină
de-atâta căutat printre boabe de porumb
41 de bobi or să rodească
pentru a le hrăni curiozitatea din vene
celor care n-au decât boi la căruţă
şi pietre în loc de cuvânt

adio,prietene drag
cine ştie cunoaşte
pe curând

memoria minte

memoria minte

când e vorba de singurătate

singurătate când se nasc
pruncii femeilor de la ţară

sub streaşina acoperită cu muşchi

când stelele dorm legănate

în ochii hoţilor de vite

prea murdare de mugetul verde

prea înalte pentru a fi mângâiate

pe spate

din ochii lor
strigătul cerne memorii

povestea unor copiii de la ţară

se-nfiripă stângaci sub tălpile lor

cine ştie până când cerneala va scrie

cine ştie până când voi primi lumina

primelor raze ale răsăritului

după o noapte de secetă

memoria minte

când e vorba de singurătate

bocancii tatei

în buzunar cresc unghiile mamei

s-au rupt în părul tău bolnav

copil fiind ai încălţat bocancii tatei

fără să-ntrebi de unde vin

fără stăpân

Singur

m-a trezit fulgerul

ar fi vrut să intre prin geam
în visul meu de copil

m-a atins ploaia

pielea mea uscată
devenise trunchi de copac
împletind amintiri

am deschis fereastra

verdele din grădină
tulburat de emoţii

a şoptit

fără sânge albastru în vene
fără ceas pe deget
eşti singur
 

gând...

Un lucru e sigur am absolvit. s-a terminat poate prea devreme, deşi ştiu că nu e aşa. nostalgia acestor ani mă va urmări pretutindeni şi nimic nu-i va putea înlocui. încotro?întrebările vin şi pleacă noi rămânem aceeaşi copiii voioşi ai părinţilor noştrii, oamenii maturi şi responsabili ai familiilor noastre, poveşti vii pentru cei ce vor veni.

Rugăminte

mi-ai cerut să-ţi hrănesc nemurirea
când pleoapele tale bolnave
vor înneca pământul

m-ai rugat să uit cheia în uşă la plecare
să lepăd uitarea în praful albastru
ce-ţi păstrează parfumul
mi-ai poruncit să mint despre moarte
ca şi cum copiii noştrii s-ar naşte bătrâni
cu plete şi aripi bolnave

n-am să păşesc în urma ta
cu tălpile goale
să nu-ţi strivesc amintirea

Priveşte!

am privit cum degetele tale lăsau

urme de sânge în părul meu bolnav

am ascultat cum clopotul din turlă striga

în urmă

să-i înapoiezi glasul îngropat în ţărână

ca şi cum tu ai fi fost

ultimul înger de pază la porţile raiului

iar sub tălpile tale

copiii lui Lucifer ar fi smuls florile vieţii

închipuindu-şi

omul îngropat în păcat

până la glezne

am strigat către tine

priveşte!

în oglinda cerului

oamenii mor însetaţi de iubirea bolnavă

ca nişte copii flămânzi

cu tălpile roase de şoareci

priveşte iarăşi spre oameni

să-nţelegi de ce mor singuratici

iar praful firbinte le soarbe povestea din vene.

Împreună cu prieteni, colegi şi profesori la cursul de absolvire a facultăţii, iunie 2008

Grădina Edenului iunie 2008

Iasi iunie 2008

gând

Curând voi absolvi a doua facultate în cel mai frumos oraş din Moldova, Iaşi. Cei 8 ani de studenţie au fost poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi sper că nu ultima. Au trecut anii atât de repede încât, în zborul lor către maturitate, n-am apucat să ascult poveştile care se spun despre adolescenţi, tineri cu idealuri şi dorinţe, pentru care viitorul înseamnă marea provocare.

În tot acest timp am învăţat că viaţa nu este altceva decât o viziune proprie asupra lucrurilor pe care ne dorim să le trăim , asupra celor ce le privim în ochii celorlalţi, asupra propriului drum pe care vom păşi desculţi sau încălţaţi cu pantofi de firmă sau cu papuci de casă.

Nu de puţine ori mi-am pus întrebarea încotro mă îndrept? Care este rolul meu în această lume imensă, pătată de culorile nedreptăţii şi cum aş putea trăi fără să simt şi partea nedreaptă a lucrurilor fireşti.

Întrebări fără răspuns plutesc în jurul meu. Am încetat să mi le adresez involuntar pentru a evita confuzia asupra unei viziuni viitoare despre propria-mi viaţă.

Ochii celor din jur mă privesc, gândul lor pătrunde în adâncul fiinţei, dând naştere speranţelor.

Îmi doresc....mi-am dorit....va fi....

îţi voi spune...

iţi voi spune cândva

sub o umbrelă albastră

de ce ploaia nu-ţi sugrumă tricoul

de ce mirosul de lut

îmi pătrunde în piele

sculptând figurine vii

ce-mi înfăşoară trupul în poveşti

cu bărbaţi şi femei

îţi voi şopti atunci

când paşii mei adormiţi

vor dansa

de ce trupul se zbate

când este privit cu ochii închişi

de ce braţele mor când le strângi

sub mănuşa de carne

de ce visele dor când le-atingi

noaptea în somn

îţi voi spune atunci

povestea unui înger căzut

în ţărâna murdară de prunci

ai răbdare!

raftul de cărţi

te-am regăsit la raftul de cărţi

printre file vechi îngălbenite

de îmbăţişarea timpului

un semn de carte

o filă

o poveste de viaţă

despre cei care plâng
în braţele tale

am spus atunci că vreau să valsez

cu tălpile goale

sub cerul unui dumnezeu

ce-şi alungă visul pierdut

în pletele mele

în ochii mei

se oglindesc norii
ce plâng a furtună

în raftul de cărţi

te-am strâns de mână

tăcere

în liniştea nopţii te cuprind
iar braţele-mi sunt leşuri care mint
privirea

iertare îngerul meu
m-am rătăcit minţind că ştiu
încotro mă duc paşii

mi-s umerii grei
de povara celor care s-au născut
din cuvântul tău
rostit în şoaptă

e târziu să întreb
prea devreme să uit
nu pot decât să tac
şi să ascult

visare

am adormit în braţele pietrelor arse de soare

m-au spălat de păcate valurile ce alergau către ţărm

m-au alintat firele de iarbă grăbite să se nască

în trupul meu stingher  lovit de nepăsare

te-am visat alergând cu tălpile goale

şi urmele tale dansau în decorul mănuşilor roşii

îngropate-n nisip

pe aripi purtai picături de ploaie

albastrul din ochii tăi recita poeme

scrise cu litere mari

m-am îmbătat de mirosul trupului

născut din ţărână

am strigat către tine iar

ascunde-mi păcatul sub pletele tale

în care timpul naşte dorinţe

ştiam
că pot dormi legănată de valuri 

şi-am îndrăznit să visez

lipindu-mi pleoapele de stâncile reci

m-am trezit din visare târziu

când marea înghiţise păcatul trupului meu

născut să-şi cunoască sfârşitul

sub chipul unui înger căzut

nu întreba

nu întreba de unde vin

când ochii mei privesc departe

dincolo de zidul vechi

de cărămidă

niciodată norii nu au plâns

aşa cum plâng acum

acum când mă întrebi

de ce adoarme firul ierbii

când eu strig
de ce?

nu întreba când voi veni

cu braţele arse de soare

şi paşii grei valsând

pe coji de nuci

nu întreba

când noaptea-mi va boteza trupul

născut din piatră albastră

nu întreba când îngerii mei vor muri de sete

la porţile raiului tău

nu întreba de ce astăzi

ca o copilă mă joc în rochie de mătase

de ce în palma mea scriu poveşti

despre gâze cu aripi de lut

nu întreba de ce mi-e sete

când pleoapele se sting

alergând pe perete
în jocul umbrei fără chip

întreabă doar cine sunt

In italia de sarbatorile pascale

asfinţit

mi-e trupul flămând de iubire

în ochii mei se oglindesc îngeri de ceară

au venit să-mi spună

"rămas bun,

fiică a lunii ploioase"

astăzi timpul s-a oprit

să-mi mângâie tâmplele calde

şi obrajii înroşiţi de emoţii

asemeni ouălor de paşte

se cutremură marea de strigătul

ce-ţi cere iertare

cu palmele strânse în pumnul

îngropat în ţărână

am lăsat capul pe spate să cuprind norii

într-o îmbrăţişare ploioasă

cruzimea firelor de iarbă

mi-a şoptit că mă vei aştepta
la asfinţitul timpului stropit de lacrimi

voi dansa atunci un ultim vals

cu tălpile goale

în braţele tale flămânde

de ispitele vremii

o secunda eterna

în braţele tale am plâns ieri

mii de secunde timpul s-a oprit

să-mi şteargă lacrima acidă

ce-mi brăzda obrazul

în ochii tăi am privit până când
noaptea i-a ascuns sub mantia ei

ca şi cum lumea ar fi un castel de nisip

până la venirea primului val

mai rămâi o secundă cât un an ceresc

să ascult zgomotul paşilor tăi

peste pământul ce-mi acoperă privirea

la apus

Aripi de lumină

când îmi vor creşte aripi de lumină

ochii mei vor găzdui cărăbuşii de mai

ca şi cum timpul s-ar opri în curgerea lui

pentru odihnă

sub umbra tăcerii îmi voi aşterne trupul

un ghem de oase murdare

ce se va înălţa deasupra celor vii

pironiţi în ţărână

cu ochii închişi
voi asculta glasul

ce-mi va striga numele o singură dată

asemeni pruncilor de lapte
hrăniţi la sânul fecioarei

în palma ta voi aşterne visele

care s-au născut o dată cu mine

departe de îngerul sălbatic

care-mi tulbură somnul

îmi voi odihni privirea oarbă

pe braţele unui dumnezeu pierdut

12 aprilie 2008, Copou, Iaşi

dragostea unui înger fără trup

am strigat ploii să-mi spele păcatul

ultimul din braţele îngerilor cu aripi de ţărână

am strigat cerului să-mi şteargă amintirea

când nu voi mai fi copil răsfăţat de nicio gâză

cu aripi de pământ

am strigat către tine noapte albastră

dă-mi vălul tău infinit

să-mi acopăr pleopele de lut

am strigat către îngerii care-mi tulbură somnul

bucuraţi-vă astăzi de chipul meu sălbatic

ghemuit în palma iubirii carnale

asemeni ploii, curg printre rânduri

asemeni lacrimilor, mă lepăd de păcatul iubirii

regăsesc în ochii tulburi de ispite carnale

dragostea unui înger fără trup

rănile timpului

rănile timpului

sub rochia mea s-au ascuns

hrănind lacrimile ce s-au născut

de dorul tău

promisiunile ploii

s-au scurs printre degete

asemeni unui ritual iniţiatic

mi-s pleoapele grele

răni adânci înfloresc

asemeni pomilor primavara

port pe trup păcatul iubirii

sunt liberă sa cad în tăcerea vremii

desculţă

pe nisipul ochilor tăi

iartă-mi iubirea carnală

am ridicat ochii la cer

către tine ispită albastră

să te privesc printre îngerii

care-şi curtează amantele

îmbrăcate în piele de şarpe

culorile vremii se sting

asemeni lumânării din vitrină

după o noapte fierbinte

am ridicat palmele reci

sub bărbie şiroaie de lacrimi

se unesc într-un dans de primavară

fericită să fii, fiică albastră

braţele lui te-au cuprins în somn

trupul lui te-a dorit dimineaţa devreme

pe pieptul lui ai adormit plângând

nimeni nu a gustat din fructul oprit mai mult ca tine

ridic privirea către tine

înger de piatră zidit în trupul meu

iartă-mi iubirea carnală

şi rănile ce s-au născut

din lacrimile unui Dumnezeu

jocul mainilor

sub privirile tale

s-a nascut femeia-copil

intr-un moment de slabiciune

pentru jocul mainilor tale

prea mica pentru orasul acesta grabit

prea verde pentru un fir de iarba crud

prea albastra pentru cerul unui pom

sadit in padurea ingerilor vii.

unui...

dă-mi mâna ta să o cobor peste tâmple

să cunoşti emoţiile unui chip albastru

dă-mi mâna ta să-mi acopăr ochii

să simţi căldura lacrimilor vii

dă-mi mâna ta să-mi acopăr trupul

dezgolit de veşminte

tremurând de fiorul unui timp pierdut

printre îngeri cu pene albastre

dă-mi mâna ta să culeg bucuria

unui surâs de copil

a cărui tălpi desculţe

alintă firul ierbii

dă-mi mâna ta să-mi acopăr fiinţa

ca şi cum astăzi m-am născut

un prunc de lapte hrănit din iubire

în palma unui gras

pentru tine curg apele

pentru tine cad ploile

iar florile înfloresc în plama ta

de extaz

toate ale tale

Părăsesc o lume de îngeri
cât încă mai sunt firimiturile lăsate la plecare
au mai lăsat ciorile şi pentru mine
gândind că mă voi întoarce curând

părăsesc o lume de vise pierdute
păşesc peste leşuri murdare

trupul mai păstrează încă parfumul tău
din ultima noapte de dragoste
atingerea ta a rămas imprimată
pe săpunul din baie

buzele-mi ard de plăcerea
unui ultim sărut
mi-e sete însă nu pot să beau apă
mi-e somn dar nu pot adormi
îmi sunt ochii păienjeni
şi nu pot privi decât
tabloul care te mai păstrează încă viu
cu toate câte sunt ale tale
culoare,
simţire,
parfum.