memoria minte
când e vorba de singurătate
singurătate când se nasc
pruncii femeilor de la ţară
pruncii femeilor de la ţară
sub streaşina acoperită cu muşchi
când stelele dorm legănate
în ochii hoţilor de vite
prea murdare de mugetul verde
prea înalte pentru a fi mângâiate
pe spate
din ochii lor
strigătul cerne memorii
strigătul cerne memorii
povestea unor copiii de la ţară
se-nfiripă stângaci sub tălpile lor
cine ştie până când cerneala va scrie
cine ştie până când voi primi lumina
primelor raze ale răsăritului
după o noapte de secetă
memoria minte
când e vorba de singurătate
Un comentariu:
Uitam cand vrem sa nu ne mai amintim? sau uitam pt. ca uitam sa ne mai amintim? Suntem noi prizonierii uitarii, sau sunt uitarile prizonierele noastre? Daca am uita numai ce am vrea noi sa uitam, am deveni prizonierii unor amintiri care nu ar mai lasa loc prezentului, cu atat mai putin viitorului. Asa ca e mai bine sa lasam uitarile sa-si implineasca menirile. Si, totusi, amintirile pe care nu vrem noi sa le uitam, sa nu le lasam sa intre sub umbra uitarilor.... Nu ne putem controla uitarile, dar amintirile da! Eu cred, doamna Mihaela, ca "memoria minte cand e vorba de singuratate" numai atunci cand ea, memoria, din cauza prea multor uitari, se goleste de amintiri. E o singuratate cruda aceasta in care memoria minte, cruda si, de cele mai multe ori, fara iesire. O singuratate pe care nici macar strigatele nu o mai pot ajuta. Noptilor negre ale uitarii le putem pune capat lasandu-ne mangaiati de "lumina/ primelor raze al rasaritului" Asa este, doamna Mihaela.
Trimiteți un comentariu