am aruncat pietre în bazinul
cu apă albastră
să tulbur liniştea ce mă-nconjoară
ştiam că chipul meu n-o să apară
îmbrăţişat de aripile tale
am smuls florile din grădina
cu stâlpi de piatră
am crezut că vei alerga
să mă opreşti
a mai strivi tulpini de trandafir
am uitat să deschid fereastra
prin care viermii de mătase au intrat
să iasă fluturi
m-am ascuns în ceasul din perete
să ascult bătăile inimii
am tras oblonul să-mi văd plânsul
alunecând în paharul cu apă
ţi-am dat să bei limonadă
dintr-un cadran de ceas
nu ştiam că fluturii au aripi
că în pieptul lor
bate
ceasul fără limbi
Un comentariu:
Am senzatia unei taceri prin care zboara fluturi, atunci cand citesc aceasta poezie. Tacere fara timp trecator, tacerea unui spatiu in care ceasurile ce rost ar mai avea sa aiba limbi? tacere in care bataile inimii, daca nu se mai aud, nu inseamna ca nu pot fi ascultate, tacere in care strivitelor tulpini de trandafiri le cresc aripi de petale, tacere in care plansul se lichefiaza "alunecand in paharul cu apa", tacere pe care linistea tulburata de pietre aruncate "in bazinul/ cu apa albastra" o face si mai adanca, tacere in care apare, si mai tacut, un chip 'imbratisat' de aripi... E sublima, doamna Mihaela, aceasta tacere prin care zboara fluturi.........
Trimiteți un comentariu