Cerul instelat mutat pe tavanul unei camere... iar eu, unul dintre oamenii aceia, pot privi "de sus in jos", sunt doua stele ochii mei? si privind vad albul selenar al unui loc in care "se fabrica scrum", scrumul arderii nu a hartiei din care e facut locul, ci a framantarilor celor ce-l locuiesc. E camera Dvs. doamna Mihaela, camera aceasta? Daca da, suflati peste scrum si priviti spre cerul instelat din tavanul ei... Uneori cerul e atat de aproape de noi incat nici nu il vedem. Si nu pt. ca sunt prea mici privirile noastre pt. un cer asa de mare, ci pt. ca nu realizam ca, de fapt, cerul acela nici nu e acolo, cerul acela e in noi... si atunci cand, privindu-ne sufletul vedem un cer instelat, ce importanta mai au scrumurile arderilor noastre...???
Poate prea departe ma duce gandul, doamna Mihaela, atunci cand citesc aceasta poezie, adica ma gandesc ca cerul coboara in tavanul camerei...si de acolo, in cei ce sunt in ea... Mi-aduc aminte de cuvintele unui faimos om: "Doua lucruri ma minuneaza: cerul instelat de deasupra mea si legea morala din mine." Iar eu, acuma, ma gandesc ca putem calatori, zburand, intre acestea doua. Si mai ales putem sa le tezorizam pe amandoua in noi. Cum? Sa ne-amintim: "La inceput a facut Dumnezeu cerurile si pamantul."" A zis Dumnezeu: =Sa fie lumina!= Si a fost lumina." Dar pt. a intelege corect despre ce e vorba, trebuie sa facem un salt peste milenii si sa ne mai amintim ce a spus apostolul Ioan: "Dumnezeu este lumina!", si revenind, sa ne mai amintim "...si l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut..." Dumnezeu repeta afirmatia ca ne-a facut dupa chipul Sau, vrea El sa ne bage bine in cap acest adevar. Adica, in minte si in suflet. Oare de ce? Eu cred ca pt. ca prea multi dintre noi il uita, si, uitndu-l, devin 'altceva'. Legea morala din noi trebuie sa insemne aceasta asemanare cu Creatorul nostru. Ceea ce ineamna ca noi nu lumina din "Sa fie lumina!", lumina creata deci, trebuie s-o purtam in noi, ci lumina divina din "Dumnezeu este lumina!", aceea lumina care loc de intuneric nu mai lasa, o lumina care "cade perpendicular" adica direct. Asa cum "intru El nu-i niciun intuneric" ar trebui sa fie si in noi, asemanarile Lui. Sau, oricum, intunericul sa fie cat mai putin. Iar aceia dintre noi care stiu sa coboare cerul in camera, si de acolo in ei, stiu sa-si imputineze intunericul. Adica, legea morala din noi, olindire a luminii divine, poate fi imbogtita cu lumina creata a cerului de deasupra noastra. Sau invers? Eu cred ca amandoua. De-aceea ziceam ca putem calatori, zburand, intre ele... Poate ma duce prea departe gandul atunci cand citesc asa aceasta poezie...?
2 comentarii:
Cerul instelat mutat pe tavanul unei camere... iar eu, unul dintre oamenii aceia, pot privi "de sus in jos", sunt doua stele ochii mei? si privind vad albul selenar al unui loc in care "se fabrica scrum", scrumul arderii nu a hartiei din care e facut locul, ci a framantarilor celor ce-l locuiesc. E camera Dvs. doamna Mihaela, camera aceasta? Daca da, suflati peste scrum si priviti spre cerul instelat din tavanul ei... Uneori cerul e atat de aproape de noi incat nici nu il vedem. Si nu pt. ca sunt prea mici privirile noastre pt. un cer asa de mare, ci pt. ca nu realizam ca, de fapt, cerul acela nici nu e acolo, cerul acela e in noi... si atunci cand, privindu-ne sufletul vedem un cer instelat, ce importanta mai au scrumurile arderilor noastre...???
Poate prea departe ma duce gandul, doamna Mihaela, atunci cand citesc aceasta poezie, adica ma gandesc ca cerul coboara in tavanul camerei...si de acolo, in cei ce sunt in ea... Mi-aduc aminte de cuvintele unui faimos om: "Doua lucruri ma minuneaza: cerul instelat de deasupra mea si legea morala din mine." Iar eu, acuma, ma gandesc ca putem calatori, zburand, intre acestea doua. Si mai ales putem sa le tezorizam pe amandoua in noi. Cum? Sa ne-amintim: "La inceput a facut Dumnezeu cerurile si pamantul."" A zis Dumnezeu: =Sa fie lumina!= Si a fost lumina." Dar pt. a intelege corect despre ce e vorba, trebuie sa facem un salt peste milenii si sa ne mai amintim ce a spus apostolul Ioan: "Dumnezeu este lumina!", si revenind, sa ne mai amintim "...si l-a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut..." Dumnezeu repeta afirmatia ca ne-a facut dupa chipul Sau, vrea El sa ne bage bine in cap acest adevar. Adica, in minte si in suflet. Oare de ce? Eu cred ca pt. ca prea multi dintre noi il uita, si, uitndu-l, devin 'altceva'. Legea morala din noi trebuie sa insemne aceasta asemanare cu Creatorul nostru. Ceea ce ineamna ca noi nu lumina din "Sa fie lumina!", lumina creata deci, trebuie s-o purtam in noi, ci lumina divina din "Dumnezeu este lumina!", aceea lumina care loc de intuneric nu mai lasa, o lumina care "cade perpendicular" adica direct. Asa cum "intru El nu-i niciun intuneric" ar trebui sa fie si in noi, asemanarile Lui. Sau, oricum, intunericul sa fie cat mai putin. Iar aceia dintre noi care stiu sa coboare cerul in camera, si de acolo in ei, stiu sa-si imputineze intunericul. Adica, legea morala din noi, olindire a luminii divine, poate fi imbogtita cu lumina creata a cerului de deasupra noastra. Sau invers? Eu cred ca amandoua. De-aceea ziceam ca putem calatori, zburand, intre ele... Poate ma duce prea departe gandul atunci cand citesc asa aceasta poezie...?
Trimiteți un comentariu