scotoceam prin buzunare vieţi
vroiam să cunosc gara
în care-am ajuns prea devreme
pierdusem biletul şi mă întrebam
de ce nu-l am la piept
unde îi era locul
auzeam zgomotul şinelor de tren
ca-ntr-un coşmar rătăcit
la mine-n sân
culegeam maci lângă calea ferată
îmi închipuiam lumea ca pe-o boltă
din care cad suflete spre iertare
un animal îmi calcă urma sub labe
fără să mă-ntrebe cine sunt
am ajuns prea devreme în gară
încă nu am fost chemată
să rămân
Un comentariu:
Uneori din rataciri ne adunam. Senzatia de ratacire o avem, cel mai acut, prin garile de tren. Sau, mai bine-zis, vrem sa ne adunam din rataciri ratacind intr-o gara, asteptand un tren, primul tren, acela care pt.noi, ratacitii acelor momente, merge spre nicaieri, ceea ce inseamna oriunde, caci oriunde ar merge, e bine. De aceea cand opreste in gara, nici nu ne mai urcam in el, vrem sa ne-adunam din rataciri nu in niste trenuri care merg spre nicaieri, ci in garile prin care trec acele trenuri. Senzatia de "adunare" din rataciri e si mai intensa atunci cand suntem intr-o gara in care trenul nici nu opreste. Ne-am cumparat bilet nu pt. a ne urca in tren, ci pt. a ne aduna din rataciri... Asa ca e bine ca, pana la trenul urmator, trecator si el, sa culegem maci langa calea ferata, maci care au culoarea ratacirilor noastre. Si, culegandu-i si admirandu-i,sa ne dam seama ca, de fapt, biletul nostru e in pieptul nostru, un bilet rosu ca macii pe care-i adunam ... sau ca ratacirile noastre...??? Da, doamna Mihaela, uneori simtim 'chemarea' de a ne aduna din rataciri.
Trimiteți un comentariu