chemare

scotoceam prin buzunare vieţi
vroiam să cunosc gara
în care-am ajuns prea devreme
pierdusem biletul şi mă întrebam
de ce nu-l am la piept
unde îi era locul

auzeam zgomotul şinelor de tren
ca-ntr-un coşmar rătăcit
la mine-n sân
culegeam maci lângă calea ferată  
îmi închipuiam lumea ca pe-o boltă
din care cad suflete spre iertare

un animal îmi calcă urma sub labe
fără să mă-ntrebe cine sunt
am ajuns prea devreme în gară
încă nu am fost chemată
să rămân

ceas pe deget

mi-am cumpărat ceas
să-ţi aud glasul când dormi
l-am prins de mâneca sacoului
să-i simt căldura în vene
i-am muşcat limba
să-mi hrănesc curiozitatea
ştiam că ceasurile au sânge albastru
că în trupul lor se trag sfori
albe şi roşii
numai iarna se nasc copiii din flori
cu fulgi de mătase pe creştet
când timpul grăbit îi scapă pletoşi
cu barbă şi ceas pe deget

cenaclu pe google

citesc pe net în timpul liber
rânduri scrise de poeţi 
ce-şi ascund rănile trupului
printre foldere cu cărţi

ei ştiu că florile sunt crude
sub stratul lor se nasc copiii
cu pielea albă ca de var
şi ochi portocalii

mai ştiu că mintea lor pătrunde
şi-ntr-un cadran de ceas
dublu click şi-n trei secunde
un poem s-a postat

plânsul lor se mai aude între ziduri
sub pleoapele flămânde geme frigul
ce-mbrăţişează muze şi poeţi
într-un cenaclu vesel cu arbitru

vis

mi-au crescut aripi
ştiai?
în somn
când încercam să mă desprind
de pături şi cearşafuri
legate strâns ca un  giulgiu
mi-au crescut fire albe de păr
s-au împânzit pe creştet 
de parcă venise iarna
ştiai?
mi-au crescut premolarii
puteam să mă hrănesc
din carnea porumbelului
eram albastră ca şi cerul
pe braţe purtam bucuria unui vis împlinit
m-am trezit când noaptea
se topise în lumina unui sărut
aripile le-am pierdut
când ochii tăi s-au deschis
ştiai?
a fost ziua mea

citeşte în palmă

am deschis palmele 
citeşte ce scrie
sunt sute de linii trasate
care-mi descriu povestea
într-un cadran liniat
ca o pagină dictando

spune-mi povestea trupului
ce zace legat între două atele
ca o corabie ţinută la ţărm

de ce nu aud glasul tău
ghicitoare
de sub fustele tale plisate
fug picioarele descălţate
de pantofi

cine sunt?
îmi caut identitatea
în urmele unghiilor
înfipte în palme

nu ai voie

nu ai voie să citeşti
chipul unui om bolnav de lumină
îmi spunea mama cu spatele
către umbra lemnului mâncat de carii
nu ai voie să hrăneşti curiozităţile firii
ce-aleargă printre rafturi cu cărţi filozofice
ca şi cum corpul tău bolnav ar căuta vindecarea
într-un cuvânt îngălbenit de vreme
nu este indicat să te-mbraci subţire
când sloiurile nopţii se rotesc sub pantofi
sărutându-ţi plecarea
îmi voi aduce aminte de tine
chiar dacă voi fi doar o clipă din trecut

ispită

vor veni femei
cu aripile lor

să-ţi smulgă păcatul din sânge

din trupul tău vor rupe fleici

drept hrană pentru mintea lor

bolnavă de idei

fluidul ruşinii va curge

pe spate într-o baltă de spume
nici n-ai să ştii când femeia
cu sânge albastru în vene

te va striga pe nume
atunci vei răspunde?