din perete-n perete mă întind ca o cârpă
să-ţi lustruiesc pantofii de şarpe
în jocul meu
eram doi copii nebuni ce s-au cunoscut sub cearşafuri de carne
m-ai ridicat într-o mână ca pe un pahar cu wisky
pe care l-ai sorbit până la ultima bătaie de aripi
am călcat pe cioburile coastelor tale
te-am muşcat de buză şi sângele tău a plâns în ochii mei albaştrii
te-am pictat pe peretele stâng al inimii mele în culorile morţii
palmele mele au rămas încleştate sub semne de unghii bolnave
în pielea mea s-au ascuns vânătăi
ca şi cum aş fi fost singura femeie curtată de un şarpe cu plete
ca un cuţit m-am înfipt în carnea ochilor tăi
şi-am salvat amintirea acelei nopţi
din perete-n perete
mă întind ca o larvă
cuprinsă de orgasm
mai vrei să ne jucăm de-a copiii bolnavi
ce se hrănesc din ispite?
Un comentariu:
Un joc..."din perete-n perete"... un fel de ping-pong, avand drept mingi trupurile voastre? E o oarecare disperare in poezia aceasta, dar chiar nu-mi dau seama daca e disperarea jocului, sau disperarea de a-i salva amintirea... caci uneori, ni se poate intampla ca, din cauza disperarii ca se va sfarsi clipa, sa nu o traim. Sau s-o traim altfel, adica s-o transformam, fara ca macar sa ne dam seama atunci, dintr-o clipa incarcata cu atatea potentiale minunate amintiri, in clipa unor amintiri respingatoare. Iar clipa trece, raman doar amintirile... Daca insa e disperarea jocului " a doi copii nebuni" "bolnavi/ce se hranesc din ispite", disperarea acestui joc "din perete-n perete", joc iesit de sub teroarea clipei, "amintirea acelei nopti" ramane minunata. Dupa ce am citit aceasta poezie, stiti ce intrebare mi-am pus, doamna Mihaela? Aceasta: oare cat de 'anormala' trebuie sa devina iubirea, ca sa poata fi normala? Eu cred ca intelegeti de ce mi-am pus aceasta intrebare, si mai cred ca ii stiti si raspunsul. Pt. ca raspunsul e chiar aceasta poezie...
Trimiteți un comentariu