Într-o zi neobişnuit de călduroasă din luna martie, am primit electronic, invitaţia fratele meu mai mare de a merge să locuiesc la el, pentru totdeauna. Îmi dezvăluise în câteva rânduri care sunt motivele pentru care doreşte atât de mult să-i fiu alături în clipele în care, scria el, avea să aibă loc un eveniment foarte important din viaţa lui. Mă ruga insistent să nu-l las singur tocmai când avea mare nevoie de mine şi, pentru a înlătura orice fel de gânduri în legătura cu banii necesari călătoriei, mă înştiinţa că a depus deja în contul meu, o sumă frumuşică de bani. Mă ruga să-mi exprim câteva dorinţe, în scris, în legătură cu noua mea locuinţă pe care urma să o amenajeze după bunul meu plac. Aveam să locuiesc într-o casă cum nu mai văzusem până atunci. Mai amintea şi de lucrurile care mi-au lipsit cu desăvârşire până în acest moment: luxul, prietenii, banii, liniştea, perfecţiunea. Să nu-ţi faci griji în privinţa mea, ne vom revedea curând şi atunci am să te strâng în braţe pentru tot timpul acesta în care am fost departe de tine, îmi scria el, în încheiere. În ciuda rugăminţilor insistente de a da curs acestei invitaţii, mai adăugase că dacă voi hotărî să nu vin, el va înţelege acest lucru şi-mi va respecta dorinţa.
Nu înţelegeam ce rost avea spusele pentru totdeauna. Există vizite care durează câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru o perioadă nedefinită de timp nu eram încă hotărâtă. Îmi surâdea ideea, pe de altă parte, de a locui într-o casă cum nu mi-am închipuit vreodată, de a avea tot ce-mi doream şi de a sta lângă fratele meu. O mare parte din viaţa mea se consumase însă aici, acasă, unde m-am născut şi am crescut, unde am învăţat şi unde l-am cunoscut pe iubitul meu. E adevărat că de multe ori mă declaram nemulţumită de stilul de viaţă pe care-l duceam din cauza neajunsurilor. Îmi doream foarte mult o locuinţă personală, a mea şi numai a mea, în care să-mi aranjez fiecare ungher după bunul plac, să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze, cu chipul luminat de bucurie şi fiecare zi să fie specială.
Am privit în jurul meu o dată şi încă o dată. Camera în care locuiam mi se păruse dintr-o dată respingătoare. Varul sărise în unele locuri vizibile dând impresia unui loc arhaic, neîngrijit. Mi se făcuse greaţă de pereţii aceştia vechi care au fost martorii multor evenimente ce au avut loc de-a lungul a trei generaţii în familia noastră. Nunţi şi botezuri, naşteri şi înmormântări, pe toate le vedeam zugrăvite în cărămizile tocite de trecerea vremii. Şi invitaţia aceasta făcută pe nepregătite…
Stăteam tolănită în fotoliu meu roşu a cărui mângâiere o primeam de fiecare dată ca pe o binecuvântare, cu gândul şi privirea rătăcite. Mă gândeam că nu există locuinţă mai urâtă ca aceea în care îmi consumam existenţa şi, totuşi, nu aş fi schimbat-o în clipa aceea pentru nimic în lume, chiar dacă nemulţumirile mele se năşteau mereu din cauza ei. În cele patru colţuri ale camerei mele păianjenii zugrăveau amintiri ca şi cum aş fi fost martoră la zidirea unei vieţi, din fire subţiri şi pânză albă. Aceasta era viaţa pe care o detestam dar de care nu vroiam să mă despart prea devreme, spusei cu voce tare.
Deodată un fir subţire de culoare roşie se desfăşură de-a lungul peretelui dinspre răsărit şi o voce se auzi strigând „ taie mai repede că moare copilul în braţele tale.” O mână nevăzută trase o draperie albă şi în spatele ei puteam zări chipul unei femei cu părul negru ca de abanos şi pielea roşie precum o pătlăgică coaptă. Pe faţa ei curgeau adevărate râuri de apă care se întâlneau pe pieptul dezvelit ce se zbătea în agonie. La picioarele femeii o bătrână cu capul învelit într-o basma albastră ţinea în braţe o minge roşie căreia îi crescuseră aripi. Nu orice fel de aripi. Erau galbene şi zbârlite de parcă le mângâiase furtuna la sosire în gara vieţii, în vremea acestor zile zbuciumate în care nici măcar amintirile nu le putem păstra ca fiind ale noastre şi numai ale noastre, pentru că trebuie să le alungăm locuind în altă parte.
În minutele următoare mă străduiam să descifrez natura acestor vedenii, însă cortina se trase iar. De data aceasta pătrundeam greu cu privirea prin ceaţa densă care cuprinse întreaga cameră. Un văl albastru se trase şi-mi descoperi un alt tablou pictat pe peretele dinspre apus. Culorile sobre mă izbiră ca şi cum aş fi primit o palmă zdravănă de la un muncitor. Glasurile celor prezenţi la reuniune se transformaseră într-unul singur. Toţi strigau în cor „iertare”, ca şi cum povara păcatelor comise de întreaga lume era aruncată pe umerii lor iar puterea lor se sfârşise. Vedeam în faţa ochilor femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în haine negre, lungi până în pământ, care ridicau praful în sus cu fiecare pas făcut prin încăpere. Tristeţea le strălucea pe chip asemeni unui fard de bună calitate întins pe o suprafaţă perfectă fără riduri. Nu mi-am putut lua ochii de la un mic detaliu ce se mişca încet în colţul din stânga al peretelui. Un ghem de aţă se desfăşura ca şi cum ar fi fost tras de o mână nevăzută aflată sub masa din mijloc. Nu puteam distinge care era forma mesei deoarece îşi schimba poziţia la câteva secunde, timp în care decorul se pierdea în spatele unui nor de flăcări.
Îmi trecuse prin minte că numai eu puteam să văd asemenea tablouri vii, în care oamenii plâng şi râd în acelaşi timp. Următoarele imagini zugrăvite în cărămidă le vedeam ca într-o oglindă răsturnată, pe care erau schiţate câteva rânduri într-o limbă necunoscută. Imaginile dinspre miază-zi şi miază-noapte contrastau prin culoare şi prin starea de spirit a personajelor care, trebuie să recunosc, m-au fascinat. Peretele din nord era zugrăvit în alb. Din loc în loc pete de umbră întunecau imaginea care mi se părea că seamănă cu o scenă în care se joacă o piesă de teatru cu actori îmbrăcaţi asemeni bulgărilor de zăpadă. Mi-am aruncat privirea spre sud sperând că o să prind ultima şuviţă de păr tăiată din podoaba capilară a pruncului ce se zbătea în braţele mamei. Lumea este veselă aici, mi-am spus în gând. Poate ar trebui să merg la fratele meu, să-mi împart somnul şi liniştea cu necunoscuţii ce vorbesc în altă limbă decât cea pe care o înţeleg eu.
Mişcările mâinilor mele deveniseră dintr-o dată incontrolabile, de parcă se cutremurase pământul iar unda de şoc fusese transmisă şi menţinută în corpul meu. Mă străduiam să stăpânesc liniile care alergau pe coala de hârtie din faţa mea, pe care încercam să schiţez câteva obiecte importante, necesare în cazul în care mă voi hotărî să plec la fratele meu. Fusesem martoră la multe evenimente petrecute între pereţii acestei camere şi nu mai ştiam dacă s-au petrecut în trecut sau se derulau aievea, chiar sub ochii mei. Nu eram capabilă să disting realitatea de vis.
În clipa următoare îmi adunam foile împrăştiate parcă de un vânt puternic. Mi se făcuse frig şi parcă dulapul meu cu haine dispăruse mistuit de flăcări. Am întins mâna după ciorapii mei de lână care-mi alintau picioarele de fiecare dată când îi îmbrăcam. Pur şi simplu îmi transmiteau o stare de bine. Aveam nevoie de acea stare de bine, însă căutarea era în zadar. Nu mai înţelegeam nimic. Lucrurile mele dispăruseră iar camera mea era goală. Puteam să organizez chiar şi o petrecere în ea. Invitaţii aveau loc destul să-şi etaleze ţinutele sofisticate şi să-şi arate paşii noi de dans.
Poate ar fi mai bine să vină fratele meu la mine. Chiar trebuia să plec?
În clipa următoare simţeam cum se învârte pământul de sub picioare de parcă cineva mă luase la dans. Începuse petrecerea? Îmi făceam acum probleme asupra ţinutei pentru că nu-mi aminteam dacă mă îmbrăcasem cu rochia mea preferată. Ce vor spune invitaţii? Speram să nu observe nimeni că îmi dispăruse dulapul cu haine şi toate lucrurile din cameră. Nu trebuia să afle nimeni că sunt singură şi nehotărâtă. Dacă voi pleca nu trebuie să afle nimeni. Nu doream să-mi abandonez amintirile în braţele niciunui străin.
Abia apucasem să prezint aceste gânduri propriei mele conştiinţe când îmi veni în minte o idee: ce-ar fi dacă existenţa mea s-ar consuma asemeni unui pahar cu apă şi aş ajunge dintr-un salt la capătul liniei. Niciun vecin nu va reuşi astfel să afle planurile mele de plecare. Voi locui într-o casă construită după un proiect făcut special pentru mine de către fratele meu şi nimeni nu-mi va tulbura liniştea. Voi avea ferestre doar dacă voi dori să primesc vizite nocturne, şi în plus, nu-mi va lipsi nimic, pentru totdeauna.
De fapt, casa mea, noua mea locaţie, nu avea nevoie de uşi şi ferestre, ci doar de el.
Abia se sfârşise dansul dinainte că lucrurile din jur, pereţii şi tavanul începuseră să se învârtă iarăşi circular, în jurul trupului meu. Din nou, mi-am zis. Toate au un început şi un sfârşit.
Fotoliul meu fusese luat de vârtej şi aruncat într-o gaură deschisă deasupra capului meu, cât o gămălie de ac. Totul începea şi se sfârşea în acel punct lacom şi neînfricat. Era rândul meu să plătesc chiria locului pe care nu l-am iubit niciodată. Devenisem un fir subţire, asemenea celui ţesut de păianjeni în colţurile camerei mele. Mă rostogoleam, mă întindeam şi mă comprimam, parcă zguduită de friguri. Într-o clipă totul în jur devenise alb. Ameţisem de-a binelea. Crampe puternice mă izbeau în stomac de parcă cineva ar fi tras clopotul bisericii.
O lumină puternică îmi chinuia pupilele care se dilatau spasmodic. Nu-mi mai simţeam trupul. Parcă îngheţasem complet. Ciudat, înainte ardeam ca într-un cuptor încins. Greutatea corpului meu era echivalentă cu cea a unui fulg de zăpadă. Minunat lucru, în curând aveam să mă rătăcesc printre fulgii de gheaţă, mi-am rezervat libertatea de-a fi lângă fratele meu mai devreme decât mi-am închipuit.
Am rotit privirea în jur. Noua mea cameră era aşa cum mi-aş fi dorit să fie dintotdeauna. Nici un colţ nu-i ştirbea libertatea de a se desfăşura perfect rotundă în orizontul ochilor mei. Dintr-o sferă, asemeni unei bule de săpun, fratele meu îmi făcuse semn să tac, ducând degetul arătător în dreptul buzelor. Călătoria se sfârşise înainte să înceapă. Aici nu avea să-mi lipsească nimic, şi în plus, locuiam cu fratele meu, pentru totdeauna, cum spunea el.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu