În ziua în care evenimentele care se petrec de obicei în camera mea luaseră o întorsătură neobişnuită, mă trezisem foarte devreme. Aveam chef să înnebunesc pur şi simplu datorită plictiselii obositoare care-mi stăpânea întreaga fiinţă. Vroiam să pătrund taina lucrurilor care mă înconjoară, nebunia obiectelor simple, să acţionez la voia întâmplării fără să mai apelez la raţiune care, de multe ori mă plictisea.
Încă din primele clipe în care constatasem că sunt trează şi nicio umbră de somn nu-mi mai tulbura echilibrul, am pus ibricul cu apă pe aragaz pentru a pregăti delicioasa cafea pe care obişnuiam să o beau zilnic în primele minute care urmau trezirii. Întotdeauna aveam nevoie de un impuls pentru a-mi pune în aplicare planurile, chiar dacă nu le rosteam cu voce tare. Cafeaua pentru mine era un stimul necesar pentru a-mi pune în mişcare sângele. Îmi trezea neuronii adormiţi care aveau chef să asimileze doza de nebunie pe care eram dispusă să le-o transmit în dimineaţa aceea.
În timp ce îmi turnam cafea în cană mi-am aruncat privirea către fereastra larg deschisă spre livadă. Era o livadă de cireşi de mai în faţa camerei mele. Cafeaua o serveam din cană pentru că ceşcuţele erau prea mici iar eu simţeam nevoia unui consum mare de cofeină în acea dimineaţă.
Nu mai văzusem până atunci un cer atât de senin cum era cel pe care îl zăream printre crengile pomilor a căror boboci dădeau să plesnească de prea multă încântare. O linişte înfricoşătoare domnea în jurul meu, în jurul acelor cireşi, încât îmi venea să strig, să tulbur acea linişte profundă în care mă lăsam purtată de gânduri către cele mai mari enigme ale existenţei noastre. Începusem să inventez cuvinte cărora le dădeam o explicaţie, şi nu orice explicaţie, ci aceea care-mi convenea mie cel mai mult. Trebuie să fii nebună să o iei razna în asemenea împrejurări când natura îţi oferă tot ce are ea mai plăcut, mai frumos, îmi spusei în gând. Era însă o nebunie plăcută, aleasă nu impusă, care mă făcea să tremur din toate încheieturile de extaz.
Mă aşezasem cu coatele sprijinite de pervaz şi sorbeam cu plăcere lichidul fierbinte ce-mi alinta gâtlejul. Bine că nu sunt obligată să trăiesc printre maşini şi aerul poluat din oraş, în zgomotul acela infernal produs de mulţimea de oameni care aleargă zilnic către atingerea unor scopuri imprecise, mi-am spus în gând. Încă un motiv în plus de a profita de aerul acela proaspăt care-mi umplea plămânii, de acea lumina caldă care-mi încălzea camera până aproape de sufocare, de verdele acela din livadă care se topea parcă sub mângâierea blândă a razelor de soare formând un tot unitar care-mi transmitea o stare neobişnuit de plăcută. Mi-am privit chipul în sticla de la geam ce-şi deschise parcă braţele către o lume care se născuse cu zece minute în urmă într-o îmbrăţişare ce n-avea să se termine curând. Îmi strecurasem mâinile printre crengile surde care îmi băteau în geam la fiecare adiere de vânt. Zgomotul lor nu ajungea decât la mine, numai eu îl culegeam în palme spre a-i îndepărta sfârşitul ce-l ameninţa, cu doar câteva clipe. Duceam palmele repede la tâmple şi-l lăsam să vibreze posac până când rămânea fără vlagă spre plăcerea auzului meu şi mă rugam să mai adie iarăşi vântul. De fiecare dată reveneam cu drag în faţa geamului să mai primesc un strop de bucurie creat cu atâta măiestrie în livada mea, asemeni unui fier înroşit bătut de fierar pe nicovală, asemeni unui colac mare şi gustos modelat de mâinile unui brutar priceput.
Deşi recunoşteam această privelişte, în fiecare zi o primeam în sufletul meu ca şi cum ar fi fost pentru prima oară şi mă bucuram nespus că-mi este dat să trăiesc asemenea nebunie. Iubeam nebunia care punea stăpânire pe mine. Parcă intram în transă iar trupul meu era conectat la aparate care aveau obligaţia de a-mi menţine pulsul stabil în timp ce eu rătăceam imaterial printre lucrurile din jurul meu şi-mi însuşeam fiecare celulă moartă sau vie, care nu-mi aparţinea. Pot spune că am fost copac la un moment dat. Eram plin de carii şi furnici roşii şi negre care alergau sub coaja uscată spre un alt scop decât cel pentru care fuseseră create. Cu un miros înţepător mă împungeau de parcă ar fi fost vite iar eu un prădător fioros ce le ameninţa existenţa. Şi totuşi, se hrăneau din mine şi-şi plimbau corpurile infime peste fibrele mele albe, îmbătrânite. Scopul meu era acela de a-mi sprijini musafirii să ducă o viaţă plăcută, îndestulată, în timp ce eu mă uscam ca şi cum cineva mi-ar fi tăiat rădăcinile fără să-i pese de urmări. Un lucru era sigur şi anume acela că nu eram în stare să înfloresc şi mai apoi să produc fructe. Mă apropiam de sfârşitul vieţii mele de copac şi asta nu mă îngrijora deloc. La un moment dat un trosnet puternic îmi curmă existenţa iar furnicile o luaseră care încotro.
Devenisem mii de aşchii şi bucăţi de lemn de diferite dimensiuni. În fiecare din ele era o fărâmă din mine, o celulă ce se năştea iar pentru un alt scop decât cel dinainte. Mă născusem pentru a doua oară în acea zi, curată nebunie şi totuşi memoria îmi spunea că e full, că păstrase de-a lungul timpului o sumedenie de amintiri la care nu avea de gând să renunţe. Poţi să le păstrezi, mi-am spus atunci. Pot trăi şi cu amintirea că am fost un pom flămând care a murit de sete şi care, în ultima clipă, nu a avut alături decât o mulţime de furnici negre şi roşii.
Într-un colţ din existenţa mea priveam o fotografie veche pe care mâinile mamei o atârnaseră de perete, lângă un ceas tare gălăgios din abanos. Erau tineri şi frumoşi cei pe care-i cuprindeam în braţele mele de lemn lăcuit prelucrat cu grijă, ce se dorea a fi o ramă scumpă şi de bun gust. Aveam să mă plictisesc să-i privesc atâta timp nemişcaţi, atârnaţi în cui, cu aceleaşi haine îngălbenite de vreme, cu aceeaşi coafură şi aceleaşi flori în braţe care nu aveau să se ofilească nicicând. Mă salvase din primejdia unei plictiseli cronice nepotul mamei, un băiat de 5 ani, care-mi strâmbă forma pe care o aveam în mâinile sale, îmi scoase cuiele din şolduri şi-mi schimbă priveliştea într-una care semăna cu flacăra unui şemineu. Era atât de cald încât mă sufocam. În nebunia aceasta uitasem care-mi sunt dorinţele, formele, culorile. Mă ridicasem deasupra tuturor sub forma unei particule de fum. Mă plimbasem aşa o seară întreagă până când am căzut frântă de oboseală pe coperta roşie a unei cărţi din bibliotecă. Mă bucuram că scăpasem de plictiseala priveliştii din perete, de acea formă pătrată de lemn. Aveam de gând să citesc toate cărţile scăldate în praf de parcă ar fi fost pudrate împotriva îmbătrânirii fizice ce avea oricum să le cuprindă într-un timp foarte scurt, nu mai mult de o generaţie.
În nebunia ce-mi cuprinsese încheieturile, situată în alte colţuri ale existenţei mele deveneam pe rând suport pentru cină, dulap pentru haine, picior de scaun, draperie sau corp de bibliotecă. Luasem o sumedenie de forme în a căror esenţă bătea inima mea. Celule mele păstrau încă memoria unui pom uscat ce nu mai înflorise de multă vreme, sub a cărui coajă trăiau cândva o mulţime de furnici.
Dacă aş fi un fir de iarbă în livada din faţa camerei mele? În secunda următoare mă apropiasem deja de trunchiurile pomilor mei, mângâiam deja fiecare fărâmă de pământ ce-mi susţinea tulpina şi aveam o grămadă de vizitatori, diverse gâze şi gândaci, ce se tolăneau sub mângâierea fierbinte a razelor de soare. Îmi place mai mult aici, mi-am spus încet în şoaptă, parcă să nu mă audă nimeni. E linişte şi pot să dorm legănată în adierea vântului.
În acea dimineaţă am cedat ispitei de a-mi planta câte o celulă în fiecare lucru sau obiect din jurul meu, însufleţit ori nu, pentru a-mi satisface curiozitatea legată de nebunia existenţei. Mă rostogoleam asemenea unei particule de nisip, luând diferite forme şi culori şi nu aş fi renunţat niciodată la ele dacă nu m-ar fi trezit ploaia ce-mi bătea în faţă, gata să-mi invadeze spiritul căzut în agonie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu