Destul de rar mi se întâmplă lucruri ciudate pentru care nu găsesc o explicaţie plauzibilă pentru liniştea mea interioară, în cel mai scurt timp posibil. De multe ori se întâmplă să am presimţiri bizare, care pun stăpânire pe trupul şi mintea mea, clătinându-mi echilibrul în cel mai rău mod cu putinţă, însă am învăţat să-mi stabilesc limitele în funcţie de intensitatea impulsului transmis, să discern între stări care merită întreaga mea atenţie şi ignorare.
În dimineaţa în care presimţiri ciudate mi-au chinuit întreaga fiinţă, m-am trezit foarte agitată. Mintea mea suferea. Trupul meu tremura de parcă se întâmplase o tragedie în care era implicat cineva drag sau poate că urma să se întâmple, iar eu primisem acel impuls care îi anunţa începutul.
Îmi planificasem ziua respectivă cu mult timp înainte şi nu doream să-mi modific programul în ultimul moment. Simţeam cum inima îmi bătea atât de tare de parcă ar fi vrut să sară din piept, să se rostogolească pe podea şi să-mi spună cât de greu i-a fost să stea astâmpărată la locul său. Trăiam sentimentul acela în care te aştepţi să primeşti o veste mai puţin plăcută, însă, în acelaşi timp, ai prefera să nu vină cel ce trebuie să o aducă, să fie uitate cuvintele înainte de a fi rostite, să se piardă mesajul în drumul lui spre înştiinţare. Parcă îmi dădeau lacrimile. Eram tristă şi nu ştiam ce trebuie să fac mai întâi.
Într-un final m-am hotărât să ignor oarecum acea stare neplăcută, de agitaţie continuă, şi să-mi petrec ziua după cum o planificasem. M-am îmbrăcat în grabă şi am ieşit în stradă, nu înainte de a fixa ceasul de pe măsuţa de lucru. Indicaţia cadranului incolor îmi spunea că este devreme. Aveam destul timp la dispoziţie să ajung la spital.
Păşeam agale pe străduţa pustie din spatele blocului nostru, cu gândul de a ajunge în staţia de autobuz înainte de ora 14 şi 30 de minute. Trebuia să fac o vizită unui copil orfan, internat la spitalul de recuperare din N., care suportase de curând o intervenţie chirurgicală la timpan. Aerul era rece. Din când în când scoteam mâinile din buzunar pentru a simţi pişcătura gerului care-mi transforma pielea într-o crustă de culoarea vişinei putrede. Îmi îngropasem faţa în gulerul de la geacă spre a putea respira periodic aerul cald, emanat de corpul meu aflat în mişcare. Era o zi de toamnă geroasă. Străduţa era acoperită de un covor arămiu din frunze moarte care se tăvăleau haotic la fiecare pas. Nervurile lor sufereau din cauza loviturilor de picior pe care continuam să le-o aplic în semn de corecţie. Nu era vina mea că venise toamna.
Căzusem pradă îndoielii şi gânduri negre îmi întunecau privirea. Cineva mă întrebase cândva, ce m-aş face dacă aş fi privată de timpul meu? Ar fi o tragedie, i-am răspuns la vremea aceea. De fapt, nu ştiu dacă aş face faţă unei asemenea situaţii. Cred că nimeni nu ar rezista fără timpul său. Eu una, mă închid, de multe ori, în sfera timpului meu; trag zăvorul ruginit, pentru mai multă siguranţă, şi-l consum după bunul meu plac, asemeni unui trabuc din care nu rămâne decât scrum. Din timpul meu se nasc gânduri, scrieri, dialoguri, fapte, întâmplări, amintiri. Totul se transformă în trecut iar trecerea este înlesnită de prezent. Poate că neliniştea mea este legată de pierderea timpului. Dacă cineva, în clipa aceasta, m-ar ameninţa cerându-mi să-i ofer timpul meu pe braţe, asemeni unui cadou dăruit cu multă dragoste, împachetat în hârtie viu colorată, peste care străluceşte impunător funda albastră a amintirilor. Ce s-ar întâmpla atunci cu mine? Aş putea să renunţ aşa uşor? Nu, nu cred că este posibil. Poate din această cauză m-am agitat întreaga dimineaţă. Asta fusese tot?
Îmi dădură lacrimile de parcă pierdusem pe cineva drag. Dâra lor îmi îngheţa pe faţă asemeni unui râu singuratic rătăcit în munţi, pe timp de iarnă. Deşi mergeam, îmi îngheţaseră picioarele în ghete de parcă m-aş fi scufundat într-un ocean la temperatura de minus zero grade. Dintr-o dată un ţipăt ascuţit îmi răsună în ureche de parcă m-ar fi lovit un ciocan: tu nu vezi pe unde mergi? Am întors capul să văd pe cine supărasem atât de tare. Nu am văzut pe nimeni. O ceaţă densă se lăsase în jur încât simţeam că dacă se va ridica curând mă va lua şi pe mine. Parcă mă lipisem de particulele ei, gata să o urmez oriunde. Cred că merg pe mijlocul străzii, mi-am spus; bietul om, n-o fi având pe unde să treacă. Îi ţin calea şi nu ar fi corect. Nu vreau să-l fac părtaş la rătăcirea mea. Am avut intenţia să mă dau într-o parte spre a lăsa culoarul liber din stânga. Nu mă ascultau picioarele care se înţepeniseră din cauza gerului, aşa că am rămas pe loc. Nu vedeam în jur decât mii de sfere roşiatice care se înlănţuiră într-un dans haotic, lovindu-mi faţa, mâinile şi picioarele. Le simţeam parcă răsuflarea. Ciudat.
Mi-am amintit că trebuie să ajung într-o staţie însă nu mai ştiam în care. Poate am ajuns, am spus pe un ton scăzut, ca pentru mine. Nu-mi rămâne decât să aştept sosirea autobuzului. Nimeni nu mai urca din staţie aşa că mi-am închipuit că traseul meu e unic. Eu sunt unică şi felul meu de-a fi îmi aparţine.
Pe umăr am simţit apăsarea unei genţi. Aveam şi geanta cu mine când am plecat din cameră. Am dus mâna să trag fermoarul în locul în care ştiam că era telefonul meu mobil. Trebuia să verific dacă ajunsesem înainte de ora 14 şi jumătate aşa cum mi-am propus. Spre surprinderea mea fermoarul era cusut pe dinăuntru cu aţă de culoarea frunzelor moarte, de parcă strada pe care păşeam ar fi măcinat frunzele într-o moară şi ar fi aruncat colbul peste mine. Nu puteam să deschid propria geantă deoarece era cusută pe dinăuntru. Păstram o întreagă lume în interiorul acesteia. Eu făceam parte din ea. Contribuisem la naşterea ei şi nu-mi imaginam că o voi pierde aşa uşor, neavând acces la ea, din cauze necunoscute. Mi lehamite când mi se întâmplă lucruri ciudate, mi-am zis.
Un chip feminin necunoscut apăru dintr-o dată în faţa mea. Se dezintegra parcă sub loviturile sferelor care mă înconjurau formând un scut împotriva străinei. Aceasta îşi pierdea vizibilitatea cu cât se apropia mai mult de mine. Nu-i zăream picioarele de sub mantia roşie, lungă până în pământ. Purta pe cap o glugă veche, roasă pe margini, parcă de şoareci. Avea părul împletit în cozi ce-i cădeau pleşuv peste umeri. De sub mâneca largă se ivise o mână albă ca de var, împodobită cu unghii lăcuite de culoarea sângelui, de parcă ar fi ucis o turmă de vite, iar urmele masacrului trebuia să fie observat. Am făcut ochii mari parcă să cuprind imaginea în întregime. Nu-mi amintesc să mă fi autoinvitat la aşa întâlnire. În palmă ţinea un telefon. Ciudat, era telefonul meu. Secundele care s-au scurs apoi au durat o veşnicie. În mintea mea se derulau evenimentele din trecut cu o rapiditate uluitoare. Trecuseră prin faţa mea momente trăite din viaţă ilustrate pe un fundal multicolor, asemeni covorului de frunze moarte, în care dinamismul lipsea cu desăvârşire. Personajele erau imprimate într-un decor static din care lipseam. Eu nu făceam parte din timpul meu şi-mi reproşam faptul că am lăsat să se întâmple acest lucru. Eram un simplu privitor al propriului spectacol al vieţii. Cine ar fi crezut că mi se va întâmpla tocmai mie acest lucru. Eram obosită.
Am dus mâna la geantă să caut telefonul. Timpul meu se ascundea în el. Spre surprinderea mea se trase fermoarul. Nu aveam telefonul şi am conchis că mi-l furase cineva. Dar cum, tocmai mumia din faţa mea care se dezintegra vizibil transformându-se într-un morman de nisip? Nu observasem până atunci lipsa lui. Am întins mâna instinctiv să-mi recuperez obiectul furat. Chiar vroiam să ştiu cât era ceasul. Timpul parcă se oprise în loc. Sferele roşiatice începuseră să se agite de parcă venise furtuna.
Un joc de glezne mă făcu să-mi recapăt mobilitatea. Temperatura corpului meu căpăta valori normale. Mi se uscase gâtul iar buzele le simţeam precum o scoarţă de copac. Telefonul zăcea deasupra grămezii de nisip întinse la picioarele mele. Vibraţii scurte îl făceau să tremure sacadat asemeni unei inimi bătând. Primisem un mesaj de la iubitul meu: Ţi-am cumpărat câteva minute la ofertă. Nu înţelegeam o iotă din cele scrise de el. Şi totuşi, cine era această persoană care-mi furase timpul?
Ecranul mobilului indica ora 14 şi 15 minute. Un autobuz se depărtase de staţie înainte ca eu să-mi cumpăr bilet. Trotuarul rămase gol şi liniştit, lipsit de forfota zilnică care-i săpa asfaltul. Minute în şir am rămas cu ochii lipiţi de ecranul telefonului, încercând să descifrez mesajul timpului meu cu plete albe, îmbrăcat în mantia toamnei. Se înroşise de ger. Şi mie îmi fusese frig. L-am îmbrăţişat ca după o reîntâlnire între prieteni vechi care nu s-au văzut de foarte multă vreme. Ce bine că te-am regăsit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu