Într-una din zilele fierbinţi din luna iulie, când soarele ardea atât de puternic încât simţeai că surplusul de grăsime din corp urma să se topească fără să-ţi ceară părerea asupra acestui fapt, am descoperit în cutia poştală un bilet ce semăna cu o declaraţie de dragoste scrisă sub presiunea ameninţării cu moartea. Biletul era scris pe hârtie decolorată şi îngălbenită de vreme, cu marginile roase parcă de o turmă de şoareci zburdalnici. Mirosea a rânced de parcă cineva luase masa şi se folosise de hârtie drept şervet. În colţul din dreapta sus era scris un antet cu litere mari care suna cam aşa „Nu-mi asum răspunderea acţiunilor ulterioare. Eşti norocoasă că încă mai trăieşti. După ce vei citi conţinutul acestui bilet te rog să-l distrugi iar informaţia să o ştergi din minte. Uită că ai primit vreodată acest petic de hârtie, în fond, nu-i decât o scrisoare de dragoste.”
Am alergat cu biletul în mână până în camera mea, am rotit cheia în broască de două ori parcă să fiu sigură că nu mă va deranja nimeni şi am citit cu sufletul la gură cele câteva cuvinte scrise dezordonat, parcă de o persoană care cunoscuse taina scrisului de curând. Conţinutul scrisorii era următorul: „Dragă domnişoară. Cum bine ştii sau poate că nu ştii dar îţi voi spune eu, am călătorit sute de kilometrii să te întâlnesc. Mi-am dorit să te cunosc din clipa în care ţi-am zărit ochii în magazinul de dulciuri din oraşul P. Erai însoţită de un domn înalt, mult mai înalt decât făptura ta gingaşă şi de aceea nu am îndrăznit să-ţi adresez nici un cuvânt gândindu-mă că poate îţi pot face rău. Mi-am permis însă luxul de a te urmări de la ieşirea din magazin până la domiciliu. Am aflat apoi că urma să pleci în ţară peste câteva zile. Am dat câteva telefoane, am vorbit cu câţiva prieteni şi am aflat adresa ta de acasă. Cred că m-am îndrăgostit; asta o spune şi fratele meu care m-a ameninţat cu excluderea din familie dacă nu-ţi voi scrie. Dacă citeşti acum aceste rânduri însemnă că nu mai sunt. De dragul tău, nu voi mai trăi să mă chinui. Ne vom cunoaşte în lumea de dincolo de ape, de munţi, de tot ce-i trecător în lumea asta. Dincolo de ochii tăi albaştrii e o lume a noastră. Deja te-am cuprins în braţe. Ţi-am sărutat obrajii. Simţi? ”
În timp ce parcurgeam aceste rânduri şiroaie de transpiraţie îmi brăzdau corpul ca şi cum m-aş fi scufundat într-un bazin cu apă în care se dizolvase sare în cantităţi foarte mari. Simţeam gustul sărat în gură de parcă mi-aş fi administrat o doză destul de mare pentru o mai bună conservare interioară a măruntaielor. Pielea îmi ardea. Pe ea se formase o crustă albă ce se crăpa mai tare cu fiecare gest pe care-l schiţam. În clipa următoare regretam faptul că tocmai eu eram cea care trebuia să primească un astfel de bilet. Ce vrea să însemne asta oare? Aşa se scriu scrisorile de dragoste?
În mintea mea se derulau evenimentele relatate în scrisoare iar spre final nu am reuşit decât să obţin o imagine neclară. Vroiam să văd chipul celui care îmi declarase dragostea dar nu am reuşit decât să formez o aglomeraţie de cerculeţe colorate care se roteau în jurul meu formând o sferă. Prin ceea ce se scria mi se transmitea că eu eram vinovată de moartea acelui nefericit. Apoi mi se ordona să şterg din memorie acest text ca şi cum nu aş fi citit acele rânduri. Cum să fac asta? Cum să dau delete unor informaţii deja întipărite în căsuţele memoriei mele care le stocase cu sfinţenie pentru a fi redate cu fidelitate în cazul unei solicitări ulterioare. E imposibil să dictez memoriei ce să uite şi ce să reţină! Doar nu sunt robot cu telecomandă.
Spunându-mi asta am lăsat trupul să cadă pe fotoliu ca şi cum aş fi fost aruncată dintr-o catapultă ca o sferă încinsă gata să pârjolească totul în calea ei. Gândul că voi fi acuzată de ucidere din culpă mă îngrozea. Refuzam să cred că un om atât de slab a avut curajul să recurgă la astfel de fapte mai puţin demne de laudă. Trebuia să-mi fac un plan de acţiune, adevărul trebuia descoperit. Dacă voi fi căutată de poliţie va trebui să le spun adevărul. Dar care adevăr ? Aceste cuvinte scrise dezordonat pe o coală de hârtie veche care mirosea a rânced? Asta era dovada nevinovăţiei mele?
Aveam nevoie de o motivaţie plauzibilă care să mă scoată din încurcătură în cazul în care va trebui să vorbesc în faţa poliţiştilor. Intrasem în joc fără voia mea, eu eram victima şi totuşi mă aşteptam să fiu trasă la răspundere pentru nişte aberaţii scrise de un om bolnav. Am sorbit în grabă o ceaşcă de cafea pregătită înainte să citesc corespondenţa. Fusesem într-adevăr cu mulţi ani în urmă în Italia, la fratele meu, dar nu-mi amintesc să fi observat ceva neobişnuit în cele câteva dăţi în care m-am plimbat prin supermaketuri însoţită de fratele meu. Gândul că poate fi o farsă mă făcu să fiu stăpână pe mine şi pe situaţie preţ de câteva minute. Apoi totul explodă în jurul meu asemeni unor artificii aprinse la cumpăna dintre ani. Forţe nevăzute îmi plesniră obrajii asemeni unor palme zdravene date într-o criză de nervi. Probabil că venise vremea să-mi plătesc datoriile şi altcineva alesese pentru mine ziua achitării lor. Aş fi ripostat însă nu-mi simţeam mâinile. Picioarele mi se scufundau parcă în nisipuri mişcătoare. Mă zbăteam să scap din strânsoarea unor mâini nevăzute care mă pălmuiau, mă smulgeau şi mă întindeau în toate părţile asemeni unei gume de mestecat. Ca şi cum ceea ce îndurasem până acum nu era de ajuns, un strigăt infernal îmi inundă canalul auditiv făcându-mă să mă ghemuiesc spre a-mi proteja capul cu mâinile. Camera se transformase parcă într-un loc de tortură. Vedeam lanţuri şi frânghii ce atârnau de tavan, ace şi cioburi de sticlă spartă sub tălpi. Cearşafurile albe erau înşirate de un chip nevăzut pe o sârmă ce lega fereastra de tocul uşii. Aş fi alergat către uşă să o deschid. Vroiam să trec dincolo de timpul ce parcă se oprise în loc. Ceasul! Ceasul e de vină. El mă trezise din somn. Dormeam aşa de bine.
M-am întors cu faţa către peretele pe care era atârnat ceasul primit cadou de ziua mea. Cel care mi l-a dăruit nu-şi dezvăluise identitatea la vremea respectivă. Rămânea un admirator secret. Îmi amintesc că atunci, cu vreo 10 ani în urmă, aş fi dat orice să-l văd pe cel care îmi dăruise aşa o bijuterie. N-am reuşit nici în ziua de astăzi să-l întâlnesc însă m-am amăgit cu ideea că cineva mă place în taină. Am încercat să disting bătăile ceasului care ar fi fost un semn că încă mai funcţiona. În zgomotul acela infernal nu am reuşit să disting acele tic-tac-uri timide şi am presupus că se odihneşte. Da, ceasul meu se odihneşte şi eu mă lupt cu morile de vânt. Nu mi se pare corect. Suntem împreună până la capăt. Oare acesta era capătul?
Fără să mai stau prea mult pe gânduri, cu mâinile strânse în jurul feţei, m-am îndreptat către locul în care ştiam că trebuie să fie fereastra. Era ultima mea scăpare. Vroiam să şterg din memorie momentul în care am atins acea coală de hârtie râncedă care se pare că era cauza chinurilor pe care le înduram. Voi striga destul de tare astfel încât să mă audă vecinii. Le voi povesti cum a început totul. Mă făceam vinovată de moartea unui om necunoscut şi pe deasupra trebuia să uit totul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum să ordon memoriei să uite? Şi nu orice amintire ci una legată de o tragedie? Întrebările acestea îmi sunau în minte asemeni unui clopot la sfânta liturghie. Dacă nu aş fi avut un trup solid probabil că m-aş fi dezintegrat sub presiunea exercitată asemeni unui bulgăre de zăpadă zdrobit de perete.
În căutările mele disperate nu reuşeam să desluşesc fereastra. Oare locuiam într-o cameră fără ferestre? Iar dragostea asta împărtăşită mult prea târziu avea să-mi curme viaţa printr-o scrisoare sleită? Trebuia să comand memoriei să şteargă fişierele încărcate în ultimele ore pentru a putea ieşi din starea în care mă aflam. Dacă reuşeam să fac acest lucru eram un om salvat prin uitare.
Am înfrânt teama ce-mi zguduia încheieturile şi m-am rostogolit pe podea adunând cioburile în spate ca un burete. Palmele îmi erau împunse de ace însă nu simţeam nicio durere. Zgomotul din încăpere amuţise iar uneltele de tortură se topiseră asemeni unor metale aruncate în cuptorul încins. Am privit pentru ultima dată scrisoarea şi am rupt-o în mii de bucăţi din ce în ce mai mici pe care le-am presărat mai apoi deasupra ghivecelor cu flori în loc de îngrăşământ. Am aruncat o privire prin fereastra pe care între timp o descoperisem sub un cearşaf. Picăturile de ploaie se loveau de pervaz ca şi cum ar fi vrut să-mi spună povestea unor sfere perfect rotunde ce sunt condamnate la tăcere. Uitarea era singura lor taină pe care n-au descoperit-o memoriei mele ce se afla în căutarea ei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu