Libertatea unei sfere

- „De astăzi lucrurile personale nu-ţi mai sunt folositoare. Am să-ţi fac o scurtă listă cu obiectele de care tu crezi că nu te poţi despărţi . De fapt, nu este deloc adevărat. O să-ţi demonstrez şi am să încep cu pantofii, rujul, trusa de machiaj, rochiile şi toate perechile de blue-jeans, jucăriile cu blană, parfumul şi crema de faţă. Cred că nici lenjeria intimă nu-ţi va mai fi de folos. De astăzi, draga mea, eşti liberă!” Şi vocea necunoscută continua să-mi înşire un dicţionar întreg de obiecte, în ordine alfabetică, pe care le revedeam deja în minte şi pe care le recunoşteam ca fiind ale mele. Vedeam în faţa mea un cuptor mare din care erau aruncate limbi de foc care aveau misiunea de a mistui fiecare obiect aruncat de vocea necunoscută. Ardeau pe rând, unul câte unul, pantofii, pantalonii, cărţile din bibliotecă, chiar şi laptopul fusese mistuit. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă despart de lucrurile mele şi totuşi ar fi trebuit să fiu veselă pentru că mi se făcuse un favor: eram liberă.
Pentru o secundă am crezut că visez. Îmi spuneam că ar trebui să mă trezesc curând din vis şi că totul va dispărea ca prin minune. Cum să mă despart de lucrurile mele, de ceea ce mă face să simt că trăiesc? Când mă îmbrac şi privesc în oglindă văd ceea ce vreau eu să văd: o fetiţă alintată sau alteori o fată îmbrăcată sobru pregătită pentru un interviu de angajare; de multe ori văd o fată veselă care-şi ascunde obrazul sub un strat gros de fard care are misiunea de a-i reda culoarea naturală sau măcar un gram de strălucire în ochii ei mari şi albaştrii. Tocmai de aceea nu pot să-mi ard lucrurile, printre ele şi împreună cu ele sunt ceea ce vreau eu să fiu.
Începusem să mă agit. Nu eram de acord cu despărţirea mea de obiectele dragi şi simţeam că cineva mă obligă să accept acest lucru. Eram hotărâtă să contest această decizie şi să mă revolt împotriva celui care avea să-mi spună că el este în măsură să ia decizii în numele meu. Şi nu oricare decizie ci una mai bună care trebuia să fie de fapt, cea mai bună. Dar eu? Pe mine nu mă întreabă nimeni?
Căutam o explicaţie pentru cele ce mi se întâmplă şi nu m-aş fi mirat să descopăr că de fapt visam. Mi-am privit palmele, am numărat fiecare deget să mă conving că sunt toate. Mi-am pipăit trupul şi se pare că fiecare bucăţică din el era la locul său. Nici o urmă de violenţă nu se arăta pe trupul meu aşa că mi-am spus „ e o farsă”.
Hainele în care mă îmbrăcasem seara trecută pentru marea trecere spre tărâmul de vis erau la locul lor neatinse. Pijamalele mele roz străluceau în lumina flăcărilor care se zbăteau parcă să cuprindă toată camera. Îmi veni în minte cele spuse mai înainte „Eşti liberă”. Dar ce înseamnă libertatea aceasta? Aveam nevoie de ea? De ce tocmai acum? Dar , pentru a fi liberă, trebuia să rămân fără lucrurile mele dragi, fără cărţi şi fără laptop? Cum îmi voi verifica corespondenţa electronică dacă, a fi liber, înseamnă să nu ai laptop şi nici internet? Poate că şi telefonul îmi era de prisos? Poate că însăşi existenţa mea era de prisos? Dacă vine cineva şi-mi spune că nu vrea să mai exist, ce să fac? Să-l ascult? Poate că libertatea lui însemna ca eu să nu mai exist? Ce înseamnă toate astea?
Agitaţia care pusese stăpânire pe mine îmi înroşise obrajii şi-mi uscase gâtul. Aveam nevoie de o cană cu apă. Numai ce gândisem acest lucru şi am simţit în mână toarta rece a unei căni, plină ochi cu apă minerală. Interesantă menirea acestui lichid incolor de a ne potoli setea. Fără să mai stau prea mult pe gânduri am dus la gură cana şi am înghiţit toată apa cu lăcomie. Dacă cineva ar fi venit să-mi spună că , de fapt, pentru a fi liber, nu ai nevoie nici de apă? Poate că nici de hrană nu voi avea nevoie.
În secundele următoare mă vedeam deja făcând calcule asupra economiilor pe care urma să le fac dacă nu-mi cumpăram dulciuri sau orice altceva comestibil pentru a mă hrăni. De fapt, dacă nu mai am nevoie de haine şi de obiecte personale înseamnă că nu voi cheltui nici un leu pentru acestea. Câtă economie! De ce nu s-au gândit şi alţii la acest lucru? Pentru prima dată de când mi se comunicase că nu voi avea nevoie de niciun lucru pentru a trăi, începusem să descopăr partea bună a acestor decizii care nu-mi aparţineau. Îmi convenea faptul că nu trebuia să fac nici un efort pentru a-mi cumpăra sau pentru a consuma diferite lucruri.
Ciudat cum unii oameni pot descoperi libertatea. Unii o pot descoperii din proprie iniţiativă, alţii pentru că li se impune. Care este totuşi limita acestei libertăţi pentru care trebuie să plătim un preţ? Care este preţul pe care-l voi plăti eu? Fără să mai insist prea mult asupra acestui gând care, trebuie să recunosc, mă nelinişti , am încercat să mă ridic în picioare, să merg. Vroiam să pătrund tainele acestei dileme însă trebuia să fiu EU.. Mi-am îndreptat privirea către cuptorul care mistuise totul. Nu mai rămase decât praf, un praf înecăcios care se ridica până în tavan. Camera mea rămase goală iar pe pereţi figurinele de fum dansau: erau fetiţe şi băieţi îmbrăcaţi în haine colorate asemenea unui câmp înflorit. Nu se auzea nici un zgomot, nici o melodie. Dansul lor era liniştit. Ce frumoşi erau aceşti copiii! Bine că libertatea lor nu i-a costat hăinuţele cu care erau îmbrăcaţi.
Începusem să respir mai adânc. Îi lăsasem pe copiii în jocul lor pe pereţi şi-mi îndreptasem privirile către fereastră. Acolo trebuia să găsesc răspuns la întrebarea care pusese stăpânire pe mine, însă până la fereastră drumul era lung iar praful care domina încăperea alcătuise o perdea groasă care strălucea în lumina dimineţii asemenea unei mantii ce-mi proteja existenţa. Mare lucru să fii înconjurat de foarte mult praf şi să nu tuşeşti, gândeam eu. Ba chiar îi simt atingerea pe obraji ca şi cum aş primi mângâierea celor mai fine mâini care au existat vreodată.
Paşii mei se îndreptau acum către fereastră. Păşeam încet şi fără grabă, aveam timp să o deschid. Aveam de gând să alung praful din cameră, să las să intre aerul curat al libertăţii care să-mi împrospăteze fiecare celulă din corp, fiecare ţesut îmbătrânit de vreme, fiecare rid ce se ivea timid sub ochi. Aveam de gând să profit de această ocazie care mi se oferise, mai ales că nu trebuia să plătesc nimic.
Pe măsură ce mă apropiam de fereastră mi se părea că se îndepărtează mai mult. Am început să alerg, însă în zadar. Parcă mergeam pe loc. Făceam slalom printre petele de fum de pe perete, mă agăţam de trupurile copiilor, le rupeam hainele şi sub unghii rămâneau bucăţi de carne. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Vroiam să gust libertatea oferită fără să plătesc preţul acesta. Chipurile lor mă priveau ca pe un străin. Bucuria din ochii lor se stinse asemeni unei lumânări în beznă. Fără lucrurile mele devenisem o sferă închisă în propria carapace. Pielea mea subţire devenise alergică la oameni. Eram liberă să mă rostogolesc în orice direcţie doream.