Nichy, cea mai scumpa pisica pe care o iubim

mesajul timpului meu

Destul de rar mi se întâmplă lucruri ciudate pentru care nu găsesc o explicaţie plauzibilă pentru liniştea mea interioară, în cel mai scurt timp posibil. De multe ori se întâmplă să am presimţiri bizare, care pun stăpânire pe trupul şi mintea mea, clătinându-mi echilibrul în cel mai rău mod cu putinţă, însă am învăţat să-mi stabilesc limitele în funcţie de intensitatea impulsului transmis, să discern între stări care merită întreaga mea atenţie şi ignorare.
În dimineaţa în care presimţiri ciudate mi-au chinuit întreaga fiinţă, m-am trezit foarte agitată. Mintea mea suferea. Trupul meu tremura de parcă se întâmplase o tragedie în care era implicat cineva drag sau poate că urma să se întâmple, iar eu primisem acel impuls care îi anunţa începutul.
Îmi planificasem ziua respectivă cu mult timp înainte şi nu doream să-mi modific programul în ultimul moment. Simţeam cum inima îmi bătea atât de tare de parcă ar fi vrut să sară din piept, să se rostogolească pe podea şi să-mi spună cât de greu i-a fost să stea astâmpărată la locul său. Trăiam sentimentul acela în care te aştepţi să primeşti o veste mai puţin plăcută, însă, în acelaşi timp, ai prefera să nu vină cel ce trebuie să o aducă, să fie uitate cuvintele înainte de a fi rostite, să se piardă mesajul în drumul lui spre înştiinţare. Parcă îmi dădeau lacrimile. Eram tristă şi nu ştiam ce trebuie să fac mai întâi.
Într-un final m-am hotărât să ignor oarecum acea stare neplăcută, de agitaţie continuă, şi să-mi petrec ziua după cum o planificasem. M-am îmbrăcat în grabă şi am ieşit în stradă, nu înainte de a fixa ceasul de pe măsuţa de lucru. Indicaţia cadranului incolor îmi spunea că este devreme. Aveam destul timp la dispoziţie să ajung la spital.
Păşeam agale pe străduţa pustie din spatele blocului nostru, cu gândul de a ajunge în staţia de autobuz înainte de ora 14 şi 30 de minute. Trebuia să fac o vizită unui copil orfan, internat la spitalul de recuperare din N., care suportase de curând o intervenţie chirurgicală la timpan. Aerul era rece. Din când în când scoteam mâinile din buzunar pentru a simţi pişcătura gerului care-mi transforma pielea într-o crustă de culoarea vişinei putrede. Îmi îngropasem faţa în gulerul de la geacă spre a putea respira periodic aerul cald, emanat de corpul meu aflat în mişcare. Era o zi de toamnă geroasă. Străduţa era acoperită de un covor arămiu din frunze moarte care se tăvăleau haotic la fiecare pas. Nervurile lor sufereau din cauza loviturilor de picior pe care continuam să le-o aplic în semn de corecţie. Nu era vina mea că venise toamna.
Căzusem pradă îndoielii şi gânduri negre îmi întunecau privirea. Cineva mă întrebase cândva, ce m-aş face dacă aş fi privată de timpul meu? Ar fi o tragedie, i-am răspuns la vremea aceea. De fapt, nu ştiu dacă aş face faţă unei asemenea situaţii. Cred că nimeni nu ar rezista fără timpul său. Eu una, mă închid, de multe ori, în sfera timpului meu; trag zăvorul ruginit, pentru mai multă siguranţă, şi-l consum după bunul meu plac, asemeni unui trabuc din care nu rămâne decât scrum. Din timpul meu se nasc gânduri, scrieri, dialoguri, fapte, întâmplări, amintiri. Totul se transformă în trecut iar trecerea este înlesnită de prezent. Poate că neliniştea mea este legată de pierderea timpului. Dacă cineva, în clipa aceasta, m-ar ameninţa cerându-mi să-i ofer timpul meu pe braţe, asemeni unui cadou dăruit cu multă dragoste, împachetat în hârtie viu colorată, peste care străluceşte impunător funda albastră a amintirilor. Ce s-ar întâmpla atunci cu mine? Aş putea să renunţ aşa uşor? Nu, nu cred că este posibil. Poate din această cauză m-am agitat întreaga dimineaţă. Asta fusese tot?
Îmi dădură lacrimile de parcă pierdusem pe cineva drag. Dâra lor îmi îngheţa pe faţă asemeni unui râu singuratic rătăcit în munţi, pe timp de iarnă. Deşi mergeam, îmi îngheţaseră picioarele în ghete de parcă m-aş fi scufundat într-un ocean la temperatura de minus zero grade. Dintr-o dată un ţipăt ascuţit îmi răsună în ureche de parcă m-ar fi lovit un ciocan: tu nu vezi pe unde mergi? Am întors capul să văd pe cine supărasem atât de tare. Nu am văzut pe nimeni. O ceaţă densă se lăsase în jur încât simţeam că dacă se va ridica curând mă va lua şi pe mine. Parcă mă lipisem de particulele ei, gata să o urmez oriunde. Cred că merg pe mijlocul străzii, mi-am spus; bietul om, n-o fi având pe unde să treacă. Îi ţin calea şi nu ar fi corect. Nu vreau să-l fac părtaş la rătăcirea mea. Am avut intenţia să mă dau într-o parte spre a lăsa culoarul liber din stânga. Nu mă ascultau picioarele care se înţepeniseră din cauza gerului, aşa că am rămas pe loc. Nu vedeam în jur decât mii de sfere roşiatice care se înlănţuiră într-un dans haotic, lovindu-mi faţa, mâinile şi picioarele. Le simţeam parcă răsuflarea. Ciudat.
Mi-am amintit că trebuie să ajung într-o staţie însă nu mai ştiam în care. Poate am ajuns, am spus pe un ton scăzut, ca pentru mine. Nu-mi rămâne decât să aştept sosirea autobuzului. Nimeni nu mai urca din staţie aşa că mi-am închipuit că traseul meu e unic. Eu sunt unică şi felul meu de-a fi îmi aparţine.
Pe umăr am simţit apăsarea unei genţi. Aveam şi geanta cu mine când am plecat din cameră. Am dus mâna să trag fermoarul în locul în care ştiam că era telefonul meu mobil. Trebuia să verific dacă ajunsesem înainte de ora 14 şi jumătate aşa cum mi-am propus. Spre surprinderea mea fermoarul era cusut pe dinăuntru cu aţă de culoarea frunzelor moarte, de parcă strada pe care păşeam ar fi măcinat frunzele într-o moară şi ar fi aruncat colbul peste mine. Nu puteam să deschid propria geantă deoarece era cusută pe dinăuntru. Păstram o întreagă lume în interiorul acesteia. Eu făceam parte din ea. Contribuisem la naşterea ei şi nu-mi imaginam că o voi pierde aşa uşor, neavând acces la ea, din cauze necunoscute. Mi lehamite când mi se întâmplă lucruri ciudate, mi-am zis.
Un chip feminin necunoscut apăru dintr-o dată în faţa mea. Se dezintegra parcă sub loviturile sferelor care mă înconjurau formând un scut împotriva străinei. Aceasta îşi pierdea vizibilitatea cu cât se apropia mai mult de mine. Nu-i zăream picioarele de sub mantia roşie, lungă până în pământ. Purta pe cap o glugă veche, roasă pe margini, parcă de şoareci. Avea părul împletit în cozi ce-i cădeau pleşuv peste umeri. De sub mâneca largă se ivise o mână albă ca de var, împodobită cu unghii lăcuite de culoarea sângelui, de parcă ar fi ucis o turmă de vite, iar urmele masacrului trebuia să fie observat. Am făcut ochii mari parcă să cuprind imaginea în întregime. Nu-mi amintesc să mă fi autoinvitat la aşa întâlnire. În palmă ţinea un telefon. Ciudat, era telefonul meu. Secundele care s-au scurs apoi au durat o veşnicie. În mintea mea se derulau evenimentele din trecut cu o rapiditate uluitoare. Trecuseră prin faţa mea momente trăite din viaţă ilustrate pe un fundal multicolor, asemeni covorului de frunze moarte, în care dinamismul lipsea cu desăvârşire. Personajele erau imprimate într-un decor static din care lipseam. Eu nu făceam parte din timpul meu şi-mi reproşam faptul că am lăsat să se întâmple acest lucru. Eram un simplu privitor al propriului spectacol al vieţii. Cine ar fi crezut că mi se va întâmpla tocmai mie acest lucru. Eram obosită.
Am dus mâna la geantă să caut telefonul. Timpul meu se ascundea în el. Spre surprinderea mea se trase fermoarul. Nu aveam telefonul şi am conchis că mi-l furase cineva. Dar cum, tocmai mumia din faţa mea care se dezintegra vizibil transformându-se într-un morman de nisip? Nu observasem până atunci lipsa lui. Am întins mâna instinctiv să-mi recuperez obiectul furat. Chiar vroiam să ştiu cât era ceasul. Timpul parcă se oprise în loc. Sferele roşiatice începuseră să se agite de parcă venise furtuna.
Un joc de glezne mă făcu să-mi recapăt mobilitatea. Temperatura corpului meu căpăta valori normale. Mi se uscase gâtul iar buzele le simţeam precum o scoarţă de copac. Telefonul zăcea deasupra grămezii de nisip întinse la picioarele mele. Vibraţii scurte îl făceau să tremure sacadat asemeni unei inimi bătând. Primisem un mesaj de la iubitul meu: Ţi-am cumpărat câteva minute la ofertă. Nu înţelegeam o iotă din cele scrise de el. Şi totuşi, cine era această persoană care-mi furase timpul?
Ecranul mobilului indica ora 14 şi 15 minute. Un autobuz se depărtase de staţie înainte ca eu să-mi cumpăr bilet. Trotuarul rămase gol şi liniştit, lipsit de forfota zilnică care-i săpa asfaltul. Minute în şir am rămas cu ochii lipiţi de ecranul telefonului, încercând să descifrez mesajul timpului meu cu plete albe, îmbrăcat în mantia toamnei. Se înroşise de ger. Şi mie îmi fusese frig. L-am îmbrăţişat ca după o reîntâlnire între prieteni vechi care nu s-au văzut de foarte multă vreme. Ce bine că te-am regăsit!

nebunie

În ziua în care evenimentele care se petrec de obicei în camera mea luaseră o întorsătură neobişnuită, mă trezisem foarte devreme. Aveam chef să înnebunesc pur şi simplu datorită plictiselii obositoare care-mi stăpânea întreaga fiinţă. Vroiam să pătrund taina lucrurilor care mă înconjoară, nebunia obiectelor simple, să acţionez la voia întâmplării fără să mai apelez la raţiune care, de multe ori mă plictisea.
Încă din primele clipe în care constatasem că sunt trează şi nicio umbră de somn nu-mi mai tulbura echilibrul, am pus ibricul cu apă pe aragaz pentru a pregăti delicioasa cafea pe care obişnuiam să o beau zilnic în primele minute care urmau trezirii. Întotdeauna aveam nevoie de un impuls pentru a-mi pune în aplicare planurile, chiar dacă nu le rosteam cu voce tare. Cafeaua pentru mine era un stimul necesar pentru a-mi pune în mişcare sângele. Îmi trezea neuronii adormiţi care aveau chef să asimileze doza de nebunie pe care eram dispusă să le-o transmit în dimineaţa aceea.
În timp ce îmi turnam cafea în cană mi-am aruncat privirea către fereastra larg deschisă spre livadă. Era o livadă de cireşi de mai în faţa camerei mele. Cafeaua o serveam din cană pentru că ceşcuţele erau prea mici iar eu simţeam nevoia unui consum mare de cofeină în acea dimineaţă.
Nu mai văzusem până atunci un cer atât de senin cum era cel pe care îl zăream printre crengile pomilor a căror boboci dădeau să plesnească de prea multă încântare. O linişte înfricoşătoare domnea în jurul meu, în jurul acelor cireşi, încât îmi venea să strig, să tulbur acea linişte profundă în care mă lăsam purtată de gânduri către cele mai mari enigme ale existenţei noastre. Începusem să inventez cuvinte cărora le dădeam o explicaţie, şi nu orice explicaţie, ci aceea care-mi convenea mie cel mai mult. Trebuie să fii nebună să o iei razna în asemenea împrejurări când natura îţi oferă tot ce are ea mai plăcut, mai frumos, îmi spusei în gând. Era însă o nebunie plăcută, aleasă nu impusă, care mă făcea să tremur din toate încheieturile de extaz.
Mă aşezasem cu coatele sprijinite de pervaz şi sorbeam cu plăcere lichidul fierbinte ce-mi alinta gâtlejul. Bine că nu sunt obligată să trăiesc printre maşini şi aerul poluat din oraş, în zgomotul acela infernal produs de mulţimea de oameni care aleargă zilnic către atingerea unor scopuri imprecise, mi-am spus în gând. Încă un motiv în plus de a profita de aerul acela proaspăt care-mi umplea plămânii, de acea lumina caldă care-mi încălzea camera până aproape de sufocare, de verdele acela din livadă care se topea parcă sub mângâierea blândă a razelor de soare formând un tot unitar care-mi transmitea o stare neobişnuit de plăcută. Mi-am privit chipul în sticla de la geam ce-şi deschise parcă braţele către o lume care se născuse cu zece minute în urmă într-o îmbrăţişare ce n-avea să se termine curând. Îmi strecurasem mâinile printre crengile surde care îmi băteau în geam la fiecare adiere de vânt. Zgomotul lor nu ajungea decât la mine, numai eu îl culegeam în palme spre a-i îndepărta sfârşitul ce-l ameninţa, cu doar câteva clipe. Duceam palmele repede la tâmple şi-l lăsam să vibreze posac până când rămânea fără vlagă spre plăcerea auzului meu şi mă rugam să mai adie iarăşi vântul. De fiecare dată reveneam cu drag în faţa geamului să mai primesc un strop de bucurie creat cu atâta măiestrie în livada mea, asemeni unui fier înroşit bătut de fierar pe nicovală, asemeni unui colac mare şi gustos modelat de mâinile unui brutar priceput.
Deşi recunoşteam această privelişte, în fiecare zi o primeam în sufletul meu ca şi cum ar fi fost pentru prima oară şi mă bucuram nespus că-mi este dat să trăiesc asemenea nebunie. Iubeam nebunia care punea stăpânire pe mine. Parcă intram în transă iar trupul meu era conectat la aparate care aveau obligaţia de a-mi menţine pulsul stabil în timp ce eu rătăceam imaterial printre lucrurile din jurul meu şi-mi însuşeam fiecare celulă moartă sau vie, care nu-mi aparţinea. Pot spune că am fost copac la un moment dat. Eram plin de carii şi furnici roşii şi negre care alergau sub coaja uscată spre un alt scop decât cel pentru care fuseseră create. Cu un miros înţepător mă împungeau de parcă ar fi fost vite iar eu un prădător fioros ce le ameninţa existenţa. Şi totuşi, se hrăneau din mine şi-şi plimbau corpurile infime peste fibrele mele albe, îmbătrânite. Scopul meu era acela de a-mi sprijini musafirii să ducă o viaţă plăcută, îndestulată, în timp ce eu mă uscam ca şi cum cineva mi-ar fi tăiat rădăcinile fără să-i pese de urmări. Un lucru era sigur şi anume acela că nu eram în stare să înfloresc şi mai apoi să produc fructe. Mă apropiam de sfârşitul vieţii mele de copac şi asta nu mă îngrijora deloc. La un moment dat un trosnet puternic îmi curmă existenţa iar furnicile o luaseră care încotro.
Devenisem mii de aşchii şi bucăţi de lemn de diferite dimensiuni. În fiecare din ele era o fărâmă din mine, o celulă ce se năştea iar pentru un alt scop decât cel dinainte. Mă născusem pentru a doua oară în acea zi, curată nebunie şi totuşi memoria îmi spunea că e full, că păstrase de-a lungul timpului o sumedenie de amintiri la care nu avea de gând să renunţe. Poţi să le păstrezi, mi-am spus atunci. Pot trăi şi cu amintirea că am fost un pom flămând care a murit de sete şi care, în ultima clipă, nu a avut alături decât o mulţime de furnici negre şi roşii.
Într-un colţ din existenţa mea priveam o fotografie veche pe care mâinile mamei o atârnaseră de perete, lângă un ceas tare gălăgios din abanos. Erau tineri şi frumoşi cei pe care-i cuprindeam în braţele mele de lemn lăcuit prelucrat cu grijă, ce se dorea a fi o ramă scumpă şi de bun gust. Aveam să mă plictisesc să-i privesc atâta timp nemişcaţi, atârnaţi în cui, cu aceleaşi haine îngălbenite de vreme, cu aceeaşi coafură şi aceleaşi flori în braţe care nu aveau să se ofilească nicicând. Mă salvase din primejdia unei plictiseli cronice nepotul mamei, un băiat de 5 ani, care-mi strâmbă forma pe care o aveam în mâinile sale, îmi scoase cuiele din şolduri şi-mi schimbă priveliştea într-una care semăna cu flacăra unui şemineu. Era atât de cald încât mă sufocam. În nebunia aceasta uitasem care-mi sunt dorinţele, formele, culorile. Mă ridicasem deasupra tuturor sub forma unei particule de fum. Mă plimbasem aşa o seară întreagă până când am căzut frântă de oboseală pe coperta roşie a unei cărţi din bibliotecă. Mă bucuram că scăpasem de plictiseala priveliştii din perete, de acea formă pătrată de lemn. Aveam de gând să citesc toate cărţile scăldate în praf de parcă ar fi fost pudrate împotriva îmbătrânirii fizice ce avea oricum să le cuprindă într-un timp foarte scurt, nu mai mult de o generaţie.
În nebunia ce-mi cuprinsese încheieturile, situată în alte colţuri ale existenţei mele deveneam pe rând suport pentru cină, dulap pentru haine, picior de scaun, draperie sau corp de bibliotecă. Luasem o sumedenie de forme în a căror esenţă bătea inima mea. Celule mele păstrau încă memoria unui pom uscat ce nu mai înflorise de multă vreme, sub a cărui coajă trăiau cândva o mulţime de furnici.
Dacă aş fi un fir de iarbă în livada din faţa camerei mele? În secunda următoare mă apropiasem deja de trunchiurile pomilor mei, mângâiam deja fiecare fărâmă de pământ ce-mi susţinea tulpina şi aveam o grămadă de vizitatori, diverse gâze şi gândaci, ce se tolăneau sub mângâierea fierbinte a razelor de soare. Îmi place mai mult aici, mi-am spus încet în şoaptă, parcă să nu mă audă nimeni. E linişte şi pot să dorm legănată în adierea vântului.
În acea dimineaţă am cedat ispitei de a-mi planta câte o celulă în fiecare lucru sau obiect din jurul meu, însufleţit ori nu, pentru a-mi satisface curiozitatea legată de nebunia existenţei. Mă rostogoleam asemenea unei particule de nisip, luând diferite forme şi culori şi nu aş fi renunţat niciodată la ele dacă nu m-ar fi trezit ploaia ce-mi bătea în faţă, gata să-mi invadeze spiritul căzut în agonie.

pentru totdeauna

Într-o zi neobişnuit de călduroasă din luna martie, am primit electronic, invitaţia fratele meu mai mare de a merge să locuiesc la el, pentru totdeauna. Îmi dezvăluise în câteva rânduri care sunt motivele pentru care doreşte atât de mult să-i fiu alături în clipele în care, scria el, avea să aibă loc un eveniment foarte important din viaţa lui. Mă ruga insistent să nu-l las singur tocmai când avea mare nevoie de mine şi, pentru a înlătura orice fel de gânduri în legătura cu banii necesari călătoriei, mă înştiinţa că a depus deja în contul meu, o sumă frumuşică de bani. Mă ruga să-mi exprim câteva dorinţe, în scris, în legătură cu noua mea locuinţă pe care urma să o amenajeze după bunul meu plac. Aveam să locuiesc într-o casă cum nu mai văzusem până atunci. Mai amintea şi de lucrurile care mi-au lipsit cu desăvârşire până în acest moment: luxul, prietenii, banii, liniştea, perfecţiunea. Să nu-ţi faci griji în privinţa mea, ne vom revedea curând şi atunci am să te strâng în braţe pentru tot timpul acesta în care am fost departe de tine, îmi scria el, în încheiere. În ciuda rugăminţilor insistente de a da curs acestei invitaţii, mai adăugase că dacă voi hotărî să nu vin, el va înţelege acest lucru şi-mi va respecta dorinţa.
Nu înţelegeam ce rost avea spusele pentru totdeauna. Există vizite care durează câteva zile, săptămâni sau chiar luni, dar pentru o perioadă nedefinită de timp nu eram încă hotărâtă. Îmi surâdea ideea, pe de altă parte, de a locui într-o casă cum nu mi-am închipuit vreodată, de a avea tot ce-mi doream şi de a sta lângă fratele meu. O mare parte din viaţa mea se consumase însă aici, acasă, unde m-am născut şi am crescut, unde am învăţat şi unde l-am cunoscut pe iubitul meu. E adevărat că de multe ori mă declaram nemulţumită de stilul de viaţă pe care-l duceam din cauza neajunsurilor. Îmi doream foarte mult o locuinţă personală, a mea şi numai a mea, în care să-mi aranjez fiecare ungher după bunul plac, să mă trezesc în fiecare dimineaţă cu zâmbetul pe buze, cu chipul luminat de bucurie şi fiecare zi să fie specială.
Am privit în jurul meu o dată şi încă o dată. Camera în care locuiam mi se păruse dintr-o dată respingătoare. Varul sărise în unele locuri vizibile dând impresia unui loc arhaic, neîngrijit. Mi se făcuse greaţă de pereţii aceştia vechi care au fost martorii multor evenimente ce au avut loc de-a lungul a trei generaţii în familia noastră. Nunţi şi botezuri, naşteri şi înmormântări, pe toate le vedeam zugrăvite în cărămizile tocite de trecerea vremii. Şi invitaţia aceasta făcută pe nepregătite…
Stăteam tolănită în fotoliu meu roşu a cărui mângâiere o primeam de fiecare dată ca pe o binecuvântare, cu gândul şi privirea rătăcite. Mă gândeam că nu există locuinţă mai urâtă ca aceea în care îmi consumam existenţa şi, totuşi, nu aş fi schimbat-o în clipa aceea pentru nimic în lume, chiar dacă nemulţumirile mele se năşteau mereu din cauza ei. În cele patru colţuri ale camerei mele păianjenii zugrăveau amintiri ca şi cum aş fi fost martoră la zidirea unei vieţi, din fire subţiri şi pânză albă. Aceasta era viaţa pe care o detestam dar de care nu vroiam să mă despart prea devreme, spusei cu voce tare.
Deodată un fir subţire de culoare roşie se desfăşură de-a lungul peretelui dinspre răsărit şi o voce se auzi strigând „ taie mai repede că moare copilul în braţele tale.” O mână nevăzută trase o draperie albă şi în spatele ei puteam zări chipul unei femei cu părul negru ca de abanos şi pielea roşie precum o pătlăgică coaptă. Pe faţa ei curgeau adevărate râuri de apă care se întâlneau pe pieptul dezvelit ce se zbătea în agonie. La picioarele femeii o bătrână cu capul învelit într-o basma albastră ţinea în braţe o minge roşie căreia îi crescuseră aripi. Nu orice fel de aripi. Erau galbene şi zbârlite de parcă le mângâiase furtuna la sosire în gara vieţii, în vremea acestor zile zbuciumate în care nici măcar amintirile nu le putem păstra ca fiind ale noastre şi numai ale noastre, pentru că trebuie să le alungăm locuind în altă parte.
În minutele următoare mă străduiam să descifrez natura acestor vedenii, însă cortina se trase iar. De data aceasta pătrundeam greu cu privirea prin ceaţa densă care cuprinse întreaga cameră. Un văl albastru se trase şi-mi descoperi un alt tablou pictat pe peretele dinspre apus. Culorile sobre mă izbiră ca şi cum aş fi primit o palmă zdravănă de la un muncitor. Glasurile celor prezenţi la reuniune se transformaseră într-unul singur. Toţi strigau în cor „iertare”, ca şi cum povara păcatelor comise de întreaga lume era aruncată pe umerii lor iar puterea lor se sfârşise. Vedeam în faţa ochilor femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în haine negre, lungi până în pământ, care ridicau praful în sus cu fiecare pas făcut prin încăpere. Tristeţea le strălucea pe chip asemeni unui fard de bună calitate întins pe o suprafaţă perfectă fără riduri. Nu mi-am putut lua ochii de la un mic detaliu ce se mişca încet în colţul din stânga al peretelui. Un ghem de aţă se desfăşura ca şi cum ar fi fost tras de o mână nevăzută aflată sub masa din mijloc. Nu puteam distinge care era forma mesei deoarece îşi schimba poziţia la câteva secunde, timp în care decorul se pierdea în spatele unui nor de flăcări.
Îmi trecuse prin minte că numai eu puteam să văd asemenea tablouri vii, în care oamenii plâng şi râd în acelaşi timp. Următoarele imagini zugrăvite în cărămidă le vedeam ca într-o oglindă răsturnată, pe care erau schiţate câteva rânduri într-o limbă necunoscută. Imaginile dinspre miază-zi şi miază-noapte contrastau prin culoare şi prin starea de spirit a personajelor care, trebuie să recunosc, m-au fascinat. Peretele din nord era zugrăvit în alb. Din loc în loc pete de umbră întunecau imaginea care mi se părea că seamănă cu o scenă în care se joacă o piesă de teatru cu actori îmbrăcaţi asemeni bulgărilor de zăpadă. Mi-am aruncat privirea spre sud sperând că o să prind ultima şuviţă de păr tăiată din podoaba capilară a pruncului ce se zbătea în braţele mamei. Lumea este veselă aici, mi-am spus în gând. Poate ar trebui să merg la fratele meu, să-mi împart somnul şi liniştea cu necunoscuţii ce vorbesc în altă limbă decât cea pe care o înţeleg eu.
Mişcările mâinilor mele deveniseră dintr-o dată incontrolabile, de parcă se cutremurase pământul iar unda de şoc fusese transmisă şi menţinută în corpul meu. Mă străduiam să stăpânesc liniile care alergau pe coala de hârtie din faţa mea, pe care încercam să schiţez câteva obiecte importante, necesare în cazul în care mă voi hotărî să plec la fratele meu. Fusesem martoră la multe evenimente petrecute între pereţii acestei camere şi nu mai ştiam dacă s-au petrecut în trecut sau se derulau aievea, chiar sub ochii mei. Nu eram capabilă să disting realitatea de vis.
În clipa următoare îmi adunam foile împrăştiate parcă de un vânt puternic. Mi se făcuse frig şi parcă dulapul meu cu haine dispăruse mistuit de flăcări. Am întins mâna după ciorapii mei de lână care-mi alintau picioarele de fiecare dată când îi îmbrăcam. Pur şi simplu îmi transmiteau o stare de bine. Aveam nevoie de acea stare de bine, însă căutarea era în zadar. Nu mai înţelegeam nimic. Lucrurile mele dispăruseră iar camera mea era goală. Puteam să organizez chiar şi o petrecere în ea. Invitaţii aveau loc destul să-şi etaleze ţinutele sofisticate şi să-şi arate paşii noi de dans.
Poate ar fi mai bine să vină fratele meu la mine. Chiar trebuia să plec?
În clipa următoare simţeam cum se învârte pământul de sub picioare de parcă cineva mă luase la dans. Începuse petrecerea? Îmi făceam acum probleme asupra ţinutei pentru că nu-mi aminteam dacă mă îmbrăcasem cu rochia mea preferată. Ce vor spune invitaţii? Speram să nu observe nimeni că îmi dispăruse dulapul cu haine şi toate lucrurile din cameră. Nu trebuia să afle nimeni că sunt singură şi nehotărâtă. Dacă voi pleca nu trebuie să afle nimeni. Nu doream să-mi abandonez amintirile în braţele niciunui străin.
Abia apucasem să prezint aceste gânduri propriei mele conştiinţe când îmi veni în minte o idee: ce-ar fi dacă existenţa mea s-ar consuma asemeni unui pahar cu apă şi aş ajunge dintr-un salt la capătul liniei. Niciun vecin nu va reuşi astfel să afle planurile mele de plecare. Voi locui într-o casă construită după un proiect făcut special pentru mine de către fratele meu şi nimeni nu-mi va tulbura liniştea. Voi avea ferestre doar dacă voi dori să primesc vizite nocturne, şi în plus, nu-mi va lipsi nimic, pentru totdeauna.
De fapt, casa mea, noua mea locaţie, nu avea nevoie de uşi şi ferestre, ci doar de el.
Abia se sfârşise dansul dinainte că lucrurile din jur, pereţii şi tavanul începuseră să se învârtă iarăşi circular, în jurul trupului meu. Din nou, mi-am zis. Toate au un început şi un sfârşit.
Fotoliul meu fusese luat de vârtej şi aruncat într-o gaură deschisă deasupra capului meu, cât o gămălie de ac. Totul începea şi se sfârşea în acel punct lacom şi neînfricat. Era rândul meu să plătesc chiria locului pe care nu l-am iubit niciodată. Devenisem un fir subţire, asemenea celui ţesut de păianjeni în colţurile camerei mele. Mă rostogoleam, mă întindeam şi mă comprimam, parcă zguduită de friguri. Într-o clipă totul în jur devenise alb. Ameţisem de-a binelea. Crampe puternice mă izbeau în stomac de parcă cineva ar fi tras clopotul bisericii.
O lumină puternică îmi chinuia pupilele care se dilatau spasmodic. Nu-mi mai simţeam trupul. Parcă îngheţasem complet. Ciudat, înainte ardeam ca într-un cuptor încins. Greutatea corpului meu era echivalentă cu cea a unui fulg de zăpadă. Minunat lucru, în curând aveam să mă rătăcesc printre fulgii de gheaţă, mi-am rezervat libertatea de-a fi lângă fratele meu mai devreme decât mi-am închipuit.
Am rotit privirea în jur. Noua mea cameră era aşa cum mi-aş fi dorit să fie dintotdeauna. Nici un colţ nu-i ştirbea libertatea de a se desfăşura perfect rotundă în orizontul ochilor mei. Dintr-o sferă, asemeni unei bule de săpun, fratele meu îmi făcuse semn să tac, ducând degetul arătător în dreptul buzelor. Călătoria se sfârşise înainte să înceapă. Aici nu avea să-mi lipsească nimic, şi în plus, locuiam cu fratele meu, pentru totdeauna, cum spunea el.

Sfera condamnată la uitare

Într-una din zilele fierbinţi din luna iulie, când soarele ardea atât de puternic încât simţeai că surplusul de grăsime din corp urma să se topească fără să-ţi ceară părerea asupra acestui fapt, am descoperit în cutia poştală un bilet ce semăna cu o declaraţie de dragoste scrisă sub presiunea ameninţării cu moartea. Biletul era scris pe hârtie decolorată şi îngălbenită de vreme, cu marginile roase parcă de o turmă de şoareci zburdalnici. Mirosea a rânced de parcă cineva luase masa şi se folosise de hârtie drept şervet. În colţul din dreapta sus era scris un antet cu litere mari care suna cam aşa „Nu-mi asum răspunderea acţiunilor ulterioare. Eşti norocoasă că încă mai trăieşti. După ce vei citi conţinutul acestui bilet te rog să-l distrugi iar informaţia să o ştergi din minte. Uită că ai primit vreodată acest petic de hârtie, în fond, nu-i decât o scrisoare de dragoste.”
Am alergat cu biletul în mână până în camera mea, am rotit cheia în broască de două ori parcă să fiu sigură că nu mă va deranja nimeni şi am citit cu sufletul la gură cele câteva cuvinte scrise dezordonat, parcă de o persoană care cunoscuse taina scrisului de curând. Conţinutul scrisorii era următorul: „Dragă domnişoară. Cum bine ştii sau poate că nu ştii dar îţi voi spune eu, am călătorit sute de kilometrii să te întâlnesc. Mi-am dorit să te cunosc din clipa în care ţi-am zărit ochii în magazinul de dulciuri din oraşul P. Erai însoţită de un domn înalt, mult mai înalt decât făptura ta gingaşă şi de aceea nu am îndrăznit să-ţi adresez nici un cuvânt gândindu-mă că poate îţi pot face rău. Mi-am permis însă luxul de a te urmări de la ieşirea din magazin până la domiciliu. Am aflat apoi că urma să pleci în ţară peste câteva zile. Am dat câteva telefoane, am vorbit cu câţiva prieteni şi am aflat adresa ta de acasă. Cred că m-am îndrăgostit; asta o spune şi fratele meu care m-a ameninţat cu excluderea din familie dacă nu-ţi voi scrie. Dacă citeşti acum aceste rânduri însemnă că nu mai sunt. De dragul tău, nu voi mai trăi să mă chinui. Ne vom cunoaşte în lumea de dincolo de ape, de munţi, de tot ce-i trecător în lumea asta. Dincolo de ochii tăi albaştrii e o lume a noastră. Deja te-am cuprins în braţe. Ţi-am sărutat obrajii. Simţi? ”
În timp ce parcurgeam aceste rânduri şiroaie de transpiraţie îmi brăzdau corpul ca şi cum m-aş fi scufundat într-un bazin cu apă în care se dizolvase sare în cantităţi foarte mari. Simţeam gustul sărat în gură de parcă mi-aş fi administrat o doză destul de mare pentru o mai bună conservare interioară a măruntaielor. Pielea îmi ardea. Pe ea se formase o crustă albă ce se crăpa mai tare cu fiecare gest pe care-l schiţam. În clipa următoare regretam faptul că tocmai eu eram cea care trebuia să primească un astfel de bilet. Ce vrea să însemne asta oare? Aşa se scriu scrisorile de dragoste?
În mintea mea se derulau evenimentele relatate în scrisoare iar spre final nu am reuşit decât să obţin o imagine neclară. Vroiam să văd chipul celui care îmi declarase dragostea dar nu am reuşit decât să formez o aglomeraţie de cerculeţe colorate care se roteau în jurul meu formând o sferă. Prin ceea ce se scria mi se transmitea că eu eram vinovată de moartea acelui nefericit. Apoi mi se ordona să şterg din memorie acest text ca şi cum nu aş fi citit acele rânduri. Cum să fac asta? Cum să dau delete unor informaţii deja întipărite în căsuţele memoriei mele care le stocase cu sfinţenie pentru a fi redate cu fidelitate în cazul unei solicitări ulterioare. E imposibil să dictez memoriei ce să uite şi ce să reţină! Doar nu sunt robot cu telecomandă.
Spunându-mi asta am lăsat trupul să cadă pe fotoliu ca şi cum aş fi fost aruncată dintr-o catapultă ca o sferă încinsă gata să pârjolească totul în calea ei. Gândul că voi fi acuzată de ucidere din culpă mă îngrozea. Refuzam să cred că un om atât de slab a avut curajul să recurgă la astfel de fapte mai puţin demne de laudă. Trebuia să-mi fac un plan de acţiune, adevărul trebuia descoperit. Dacă voi fi căutată de poliţie va trebui să le spun adevărul. Dar care adevăr ? Aceste cuvinte scrise dezordonat pe o coală de hârtie veche care mirosea a rânced? Asta era dovada nevinovăţiei mele?
Aveam nevoie de o motivaţie plauzibilă care să mă scoată din încurcătură în cazul în care va trebui să vorbesc în faţa poliţiştilor. Intrasem în joc fără voia mea, eu eram victima şi totuşi mă aşteptam să fiu trasă la răspundere pentru nişte aberaţii scrise de un om bolnav. Am sorbit în grabă o ceaşcă de cafea pregătită înainte să citesc corespondenţa. Fusesem într-adevăr cu mulţi ani în urmă în Italia, la fratele meu, dar nu-mi amintesc să fi observat ceva neobişnuit în cele câteva dăţi în care m-am plimbat prin supermaketuri însoţită de fratele meu. Gândul că poate fi o farsă mă făcu să fiu stăpână pe mine şi pe situaţie preţ de câteva minute. Apoi totul explodă în jurul meu asemeni unor artificii aprinse la cumpăna dintre ani. Forţe nevăzute îmi plesniră obrajii asemeni unor palme zdravene date într-o criză de nervi. Probabil că venise vremea să-mi plătesc datoriile şi altcineva alesese pentru mine ziua achitării lor. Aş fi ripostat însă nu-mi simţeam mâinile. Picioarele mi se scufundau parcă în nisipuri mişcătoare. Mă zbăteam să scap din strânsoarea unor mâini nevăzute care mă pălmuiau, mă smulgeau şi mă întindeau în toate părţile asemeni unei gume de mestecat. Ca şi cum ceea ce îndurasem până acum nu era de ajuns, un strigăt infernal îmi inundă canalul auditiv făcându-mă să mă ghemuiesc spre a-mi proteja capul cu mâinile. Camera se transformase parcă într-un loc de tortură. Vedeam lanţuri şi frânghii ce atârnau de tavan, ace şi cioburi de sticlă spartă sub tălpi. Cearşafurile albe erau înşirate de un chip nevăzut pe o sârmă ce lega fereastra de tocul uşii. Aş fi alergat către uşă să o deschid. Vroiam să trec dincolo de timpul ce parcă se oprise în loc. Ceasul! Ceasul e de vină. El mă trezise din somn. Dormeam aşa de bine.
M-am întors cu faţa către peretele pe care era atârnat ceasul primit cadou de ziua mea. Cel care mi l-a dăruit nu-şi dezvăluise identitatea la vremea respectivă. Rămânea un admirator secret. Îmi amintesc că atunci, cu vreo 10 ani în urmă, aş fi dat orice să-l văd pe cel care îmi dăruise aşa o bijuterie. N-am reuşit nici în ziua de astăzi să-l întâlnesc însă m-am amăgit cu ideea că cineva mă place în taină. Am încercat să disting bătăile ceasului care ar fi fost un semn că încă mai funcţiona. În zgomotul acela infernal nu am reuşit să disting acele tic-tac-uri timide şi am presupus că se odihneşte. Da, ceasul meu se odihneşte şi eu mă lupt cu morile de vânt. Nu mi se pare corect. Suntem împreună până la capăt. Oare acesta era capătul?
Fără să mai stau prea mult pe gânduri, cu mâinile strânse în jurul feţei, m-am îndreptat către locul în care ştiam că trebuie să fie fereastra. Era ultima mea scăpare. Vroiam să şterg din memorie momentul în care am atins acea coală de hârtie râncedă care se pare că era cauza chinurilor pe care le înduram. Voi striga destul de tare astfel încât să mă audă vecinii. Le voi povesti cum a început totul. Mă făceam vinovată de moartea unui om necunoscut şi pe deasupra trebuia să uit totul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cum să ordon memoriei să uite? Şi nu orice amintire ci una legată de o tragedie? Întrebările acestea îmi sunau în minte asemeni unui clopot la sfânta liturghie. Dacă nu aş fi avut un trup solid probabil că m-aş fi dezintegrat sub presiunea exercitată asemeni unui bulgăre de zăpadă zdrobit de perete.
În căutările mele disperate nu reuşeam să desluşesc fereastra. Oare locuiam într-o cameră fără ferestre? Iar dragostea asta împărtăşită mult prea târziu avea să-mi curme viaţa printr-o scrisoare sleită? Trebuia să comand memoriei să şteargă fişierele încărcate în ultimele ore pentru a putea ieşi din starea în care mă aflam. Dacă reuşeam să fac acest lucru eram un om salvat prin uitare.
Am înfrânt teama ce-mi zguduia încheieturile şi m-am rostogolit pe podea adunând cioburile în spate ca un burete. Palmele îmi erau împunse de ace însă nu simţeam nicio durere. Zgomotul din încăpere amuţise iar uneltele de tortură se topiseră asemeni unor metale aruncate în cuptorul încins. Am privit pentru ultima dată scrisoarea şi am rupt-o în mii de bucăţi din ce în ce mai mici pe care le-am presărat mai apoi deasupra ghivecelor cu flori în loc de îngrăşământ. Am aruncat o privire prin fereastra pe care între timp o descoperisem sub un cearşaf. Picăturile de ploaie se loveau de pervaz ca şi cum ar fi vrut să-mi spună povestea unor sfere perfect rotunde ce sunt condamnate la tăcere. Uitarea era singura lor taină pe care n-au descoperit-o memoriei mele ce se afla în căutarea ei.

Libertatea unei sfere

- „De astăzi lucrurile personale nu-ţi mai sunt folositoare. Am să-ţi fac o scurtă listă cu obiectele de care tu crezi că nu te poţi despărţi . De fapt, nu este deloc adevărat. O să-ţi demonstrez şi am să încep cu pantofii, rujul, trusa de machiaj, rochiile şi toate perechile de blue-jeans, jucăriile cu blană, parfumul şi crema de faţă. Cred că nici lenjeria intimă nu-ţi va mai fi de folos. De astăzi, draga mea, eşti liberă!” Şi vocea necunoscută continua să-mi înşire un dicţionar întreg de obiecte, în ordine alfabetică, pe care le revedeam deja în minte şi pe care le recunoşteam ca fiind ale mele. Vedeam în faţa mea un cuptor mare din care erau aruncate limbi de foc care aveau misiunea de a mistui fiecare obiect aruncat de vocea necunoscută. Ardeau pe rând, unul câte unul, pantofii, pantalonii, cărţile din bibliotecă, chiar şi laptopul fusese mistuit. Nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să mă despart de lucrurile mele şi totuşi ar fi trebuit să fiu veselă pentru că mi se făcuse un favor: eram liberă.
Pentru o secundă am crezut că visez. Îmi spuneam că ar trebui să mă trezesc curând din vis şi că totul va dispărea ca prin minune. Cum să mă despart de lucrurile mele, de ceea ce mă face să simt că trăiesc? Când mă îmbrac şi privesc în oglindă văd ceea ce vreau eu să văd: o fetiţă alintată sau alteori o fată îmbrăcată sobru pregătită pentru un interviu de angajare; de multe ori văd o fată veselă care-şi ascunde obrazul sub un strat gros de fard care are misiunea de a-i reda culoarea naturală sau măcar un gram de strălucire în ochii ei mari şi albaştrii. Tocmai de aceea nu pot să-mi ard lucrurile, printre ele şi împreună cu ele sunt ceea ce vreau eu să fiu.
Începusem să mă agit. Nu eram de acord cu despărţirea mea de obiectele dragi şi simţeam că cineva mă obligă să accept acest lucru. Eram hotărâtă să contest această decizie şi să mă revolt împotriva celui care avea să-mi spună că el este în măsură să ia decizii în numele meu. Şi nu oricare decizie ci una mai bună care trebuia să fie de fapt, cea mai bună. Dar eu? Pe mine nu mă întreabă nimeni?
Căutam o explicaţie pentru cele ce mi se întâmplă şi nu m-aş fi mirat să descopăr că de fapt visam. Mi-am privit palmele, am numărat fiecare deget să mă conving că sunt toate. Mi-am pipăit trupul şi se pare că fiecare bucăţică din el era la locul său. Nici o urmă de violenţă nu se arăta pe trupul meu aşa că mi-am spus „ e o farsă”.
Hainele în care mă îmbrăcasem seara trecută pentru marea trecere spre tărâmul de vis erau la locul lor neatinse. Pijamalele mele roz străluceau în lumina flăcărilor care se zbăteau parcă să cuprindă toată camera. Îmi veni în minte cele spuse mai înainte „Eşti liberă”. Dar ce înseamnă libertatea aceasta? Aveam nevoie de ea? De ce tocmai acum? Dar , pentru a fi liberă, trebuia să rămân fără lucrurile mele dragi, fără cărţi şi fără laptop? Cum îmi voi verifica corespondenţa electronică dacă, a fi liber, înseamnă să nu ai laptop şi nici internet? Poate că şi telefonul îmi era de prisos? Poate că însăşi existenţa mea era de prisos? Dacă vine cineva şi-mi spune că nu vrea să mai exist, ce să fac? Să-l ascult? Poate că libertatea lui însemna ca eu să nu mai exist? Ce înseamnă toate astea?
Agitaţia care pusese stăpânire pe mine îmi înroşise obrajii şi-mi uscase gâtul. Aveam nevoie de o cană cu apă. Numai ce gândisem acest lucru şi am simţit în mână toarta rece a unei căni, plină ochi cu apă minerală. Interesantă menirea acestui lichid incolor de a ne potoli setea. Fără să mai stau prea mult pe gânduri am dus la gură cana şi am înghiţit toată apa cu lăcomie. Dacă cineva ar fi venit să-mi spună că , de fapt, pentru a fi liber, nu ai nevoie nici de apă? Poate că nici de hrană nu voi avea nevoie.
În secundele următoare mă vedeam deja făcând calcule asupra economiilor pe care urma să le fac dacă nu-mi cumpăram dulciuri sau orice altceva comestibil pentru a mă hrăni. De fapt, dacă nu mai am nevoie de haine şi de obiecte personale înseamnă că nu voi cheltui nici un leu pentru acestea. Câtă economie! De ce nu s-au gândit şi alţii la acest lucru? Pentru prima dată de când mi se comunicase că nu voi avea nevoie de niciun lucru pentru a trăi, începusem să descopăr partea bună a acestor decizii care nu-mi aparţineau. Îmi convenea faptul că nu trebuia să fac nici un efort pentru a-mi cumpăra sau pentru a consuma diferite lucruri.
Ciudat cum unii oameni pot descoperi libertatea. Unii o pot descoperii din proprie iniţiativă, alţii pentru că li se impune. Care este totuşi limita acestei libertăţi pentru care trebuie să plătim un preţ? Care este preţul pe care-l voi plăti eu? Fără să mai insist prea mult asupra acestui gând care, trebuie să recunosc, mă nelinişti , am încercat să mă ridic în picioare, să merg. Vroiam să pătrund tainele acestei dileme însă trebuia să fiu EU.. Mi-am îndreptat privirea către cuptorul care mistuise totul. Nu mai rămase decât praf, un praf înecăcios care se ridica până în tavan. Camera mea rămase goală iar pe pereţi figurinele de fum dansau: erau fetiţe şi băieţi îmbrăcaţi în haine colorate asemenea unui câmp înflorit. Nu se auzea nici un zgomot, nici o melodie. Dansul lor era liniştit. Ce frumoşi erau aceşti copiii! Bine că libertatea lor nu i-a costat hăinuţele cu care erau îmbrăcaţi.
Începusem să respir mai adânc. Îi lăsasem pe copiii în jocul lor pe pereţi şi-mi îndreptasem privirile către fereastră. Acolo trebuia să găsesc răspuns la întrebarea care pusese stăpânire pe mine, însă până la fereastră drumul era lung iar praful care domina încăperea alcătuise o perdea groasă care strălucea în lumina dimineţii asemenea unei mantii ce-mi proteja existenţa. Mare lucru să fii înconjurat de foarte mult praf şi să nu tuşeşti, gândeam eu. Ba chiar îi simt atingerea pe obraji ca şi cum aş primi mângâierea celor mai fine mâini care au existat vreodată.
Paşii mei se îndreptau acum către fereastră. Păşeam încet şi fără grabă, aveam timp să o deschid. Aveam de gând să alung praful din cameră, să las să intre aerul curat al libertăţii care să-mi împrospăteze fiecare celulă din corp, fiecare ţesut îmbătrânit de vreme, fiecare rid ce se ivea timid sub ochi. Aveam de gând să profit de această ocazie care mi se oferise, mai ales că nu trebuia să plătesc nimic.
Pe măsură ce mă apropiam de fereastră mi se părea că se îndepărtează mai mult. Am început să alerg, însă în zadar. Parcă mergeam pe loc. Făceam slalom printre petele de fum de pe perete, mă agăţam de trupurile copiilor, le rupeam hainele şi sub unghii rămâneau bucăţi de carne. Ochii mi s-au umplut de lacrimi. Vroiam să gust libertatea oferită fără să plătesc preţul acesta. Chipurile lor mă priveau ca pe un străin. Bucuria din ochii lor se stinse asemeni unei lumânări în beznă. Fără lucrurile mele devenisem o sferă închisă în propria carapace. Pielea mea subţire devenise alergică la oameni. Eram liberă să mă rostogolesc în orice direcţie doream.