joi, 30 octombrie 2008

îmbrăţişarea unei sfere

În ziua în care împlineam un sfert de secol de la venirea mea în lume, mă trezisem mai devreme ca de obicei, îmi pusesem pe aragaz ibricul cu apă potabilă, potrivisem flacăra la maxim şi mă aşezasem comod în fotoliul meu de catifea roşie.
Simţeam deja pe buze gustul delicios al cafelei pe care urma să o savurez în liniştea căminului meu; îi simţeam deja efectul în sângele ce-mi inunda obrajii la fiecare cinci minute ce-au urmat trezirii mele, timp în care priveam limbile ceasornicului cum alergau pe pereţi. Nu mai văzusem până atunci un ceas aşa grăbit ca al meu; limbile i se încurcau în goana lui spre un timp necunoscut. O secundă am crezut că s-a oprit parcă ,să-mi potrivească ora la care îmi voi sorbi cafeaua, aşezată comodă în fotoliul meu vechi pe care-l iubeam. Îl iubeam pentru că spatele meu se cufunda în arcurile lui până când simţeam că mă cuprinde în întregime, mă alintă, mă sărută. Îl iubeam pentru că era singurul care ştia când aveam chef să lenevesc, să citesc sau când, pur şi simplu, simţeam nevoia unei îmbrăţişări. Pentru aceste lucruri aveam de gând să-l răsplătesc şi mă bucuram în sinea mea că primesc un serviciu gratuit iar el ştia acest lucru.
În clipa umătoare ascultam cum picăturile de ploaie loveau pervazul geamului de parcă ar fi dorit să pătrundă în cameră; de parcă ar fi trebuit să le invit în singurătatea mea, să le las să pătrundă în trupul meu să-mi grăbească puţin pulsul şi-aşa încetinit de gândurile ce-mi invadau fiecare neuron dispus să le asculte.
Apa fierbea zgomotos aşa că m-am hotărât să uşurez oarecum povara ibricului meu vechi, cu pete de zmalţ sărit şi urme de zaţ întărit pe marginea de sus. Am turnat încet apa fierbinte în cană urmărind parcă fiecare picătură ce trebuia să se transforme în cafea, băutură ce-mi mângâia plăcut de fiecare dată buzele, gura, stomacul şi mai apoi sângele ce-mi fierbea de astă dată în vene, de parcă ar fi vrut să-l eliberez, să-l las să curgă afară din corpul meu, până la ultima picătură.
Cu licoarea ciudată în mână, cu telecomanda în cealaltă, am revenit pe canapea fiind stăpânită de un sentiment ciudat. Parcă aş fi câştigat la loterie iar banii i-aş fi dat cu împrumut.
Priveam spre televizor însă nu reuşeam să descifrez cuvintele aruncate prin boxe în aerul din jurul meu, nici măcar imaginile nu mă ajutau să înţeleg despre ce este vorba. Pluteam în ceaţă; era o ceaţă densă ce-mi usca gâtlejul, îmi înţepa nările, mă făcea să plâng fără să-mi fi dat acordul asupra acestui fapt. Am luat o înghiţitură de cafea sperând că voi alunga seceta ce-mi ameninţa palatinul, însă nu am reuşit decât să complic lucrurile, care până atunci păreau a fi atât de simple, fireşti. Gâtul mă ustura din ce în ce mai tare.
M-am ridicat din fotoliu cu gândul de a ajunge la fereastră să o deschid. Vroiam să alung ceaţa dincolo de ea, să invit în cameră ploaia. Aveam nevoie de umezeală. Mă uscam asemeni unei frunze în faţa unei flăcări, nervurile mele mă implorau să fac ceva pentru mine. Ticăitul din perete nu se mai auzea. Probabil oboseala îşi odihnea aripile pe limbile ceasului meu. Pe bună dreptate avea nevoie de odihnă, ca şi mine, de altfel. 
Nu am ajuns la fereastră.
M-am prăbuşit într-un gol imens.
Am simţit pentru o clipă lichidul fierbinte din cană pe pieptul meu, apoi peste braţe, peste picioare. Degetele îmi ardeau de parcă m-aş fi ars cu ţigara. Ce ţigară? Eu nu fumez decât ocazional trabuc şi atunci nu fac decât să pufăi. Mi se pare interesant să scoţi fum pe nări şi pe gură asemeni unei locomotive în călduri.
În cameră se făcuse frig dintr-o dată. Nu cred că reuşisem să deschid fereastra. Parcă uitasem aragazul deschis iar flacăra lui urma să stabilească temperatura camerei. Mă înşelasem oare? Se terminase gazul? Şi ceaţa asta, de unde venise?
Nu mai înţelegeam nimic deşi mă străduiam enorm să-mi amintesc evenimentele petrecute înainte de a pune ibricul cu apă potabilă pe aragaz.
În clipa următoare îmi veni în minte că totul este inutil, vroiam să renunţ. Nu aveam de gând să mă lupt pe terenul meu cu forţe ce nu aveau curajul să se arate. Chipul lor era pătruns de ceaţă asemeni unei oglinzi în care te priveşti fără să-ţi vezi răsuflarea. Preferam să fi adormit la loc în clipa în care m-am trezit. De ce să mă trezesc? îmi place somnul, îmi arată partea din mine care se ascunde.
Frigul din cameră se înteţise. Nu ştiam că iarna are dreptul să dea buzna la mine în cameră. Nu-mi ceruse nimeni voie să mă viziteze. Nici măcar ploaia care bătea insistent în geam nu se bucurase de ospitalitatea mea, deşi aş fi avut nevoie de ea în trupul meu, în gâtul ce-mi ardea din ce în ce mai tare.
Mi-am amintit atunci că există un lucru care m-ar putea salva, mi-am amintit că iubesc. Iubesc ceva roşu, moale, pufos, binevoitor. Ochii îi ţineam închişi să nu mă orbească lumina ce străbătea ceaţa densă din cameră, ca un far în port pe timpul furtunii. Nu, nu doresc să orbesc aşa devreme mai ales acum când mi-am amintit că iubesc.
Am pierdut noţiunea timpului de când ceaţa s-a depus asemeni unei cruste albe pe trupul meu, ca îmbrăţişarea unei mame. Aş avea nevoie de... şi gândul se risipi la fel de repede cum apăruse.
- Ai nevoie de o îmbrăţişare gratuit, se auzi o voce foarte aproape de urechea mea, în timp ce mă străduiam să găsesc forma şi conturul lucrurilor familiare din cameră.
Gratuit, îmi sună ca un ţipăt ascuţit scos în timp ce o mână i-ar fi sugrumat gâtlejul. Pentru o clipă am crezut că este o glumă a vecinului meu care ştia că locuiesc singură în scorbură şi că obişnuiesc să dorm dezvelită în fotoliu, cu telecomanda în mână. În mintea mea începuse să se deruleze evenimentele petrecute în ajun, asemeni unei pelicule alb-negru. Ceaţa se risipise într-o secundă ca şi cum aş fi pocnit din deget.
M-am rostogolit în fotoliu ca o sferă. Am simţit căldura lui în toate încheieturile. Culoarea îmi invadase spiritul. Ştiam că îmbrăţişarea este gratuită, tocmai de aceea nu am încetat nici o clipă să profit alintându-mă. Devenisem culoarea care încântă, sărutul care minte, braţele care sfâşie libertatea unui om. O sferă îmi luase locul în fotoliu ca şi cum aş fi murit; şi asta, fără să plătesc nimic.

marți, 14 octombrie 2008

ceas fără limbi

am aruncat pietre în bazinul
cu apă albastră
să tulbur liniştea ce mă-nconjoară
ştiam că chipul meu n-o să apară
îmbrăţişat de aripile tale
am smuls florile din grădina
cu stâlpi de piatră
am crezut că vei alerga
să mă opreşti
a mai strivi tulpini de trandafir

am uitat să deschid fereastra
prin care viermii de mătase au intrat
să iasă fluturi
m-am ascuns în ceasul din perete
să ascult bătăile inimii
am tras oblonul să-mi văd plânsul
alunecând în paharul cu apă
ţi-am dat să bei limonadă
dintr-un cadran de ceas

nu ştiam că fluturii au aripi
că în pieptul lor
bate
ceasul fără limbi

duminică, 5 octombrie 2008

camera de hârtie

în camera mea
lumina cade perpendicular
iar oamenii privesc de sus în jos
aici  se întâlnesc păianjenii
să-şi mărturisească păcatele
la micul dejun

în fiecare zi
tavanul e mai aproape de mine

ceasul din perete
şi-a înghiţit limba
orbit de fum

camera mea este albă
în ea se fabrică scrum

joi, 25 septembrie 2008

chemare

scotoceam prin buzunare vieţi
vroiam să cunosc gara
în care-am ajuns prea devreme
pierdusem biletul şi mă întrebam
de ce nu-l am la piept
unde îi era locul

auzeam zgomotul şinelor de tren
ca-ntr-un coşmar rătăcit
la mine-n sân
culegeam maci lângă calea ferată  
îmi închipuiam lumea ca pe-o boltă
din care cad suflete spre iertare

un animal îmi calcă urma sub labe
fără să mă-ntrebe cine sunt
am ajuns prea devreme în gară
încă nu am fost chemată
să rămân

ceas pe deget

mi-am cumpărat ceas
să-ţi aud glasul când dormi
l-am prins de mâneca sacoului
să-i simt căldura în vene
i-am muşcat limba
să-mi hrănesc curiozitatea
ştiam că ceasurile au sânge albastru
că în trupul lor se trag sfori
albe şi roşii
numai iarna se nasc copiii din flori
cu fulgi de mătase pe creştet
când timpul grăbit îi scapă pletoşi
cu barbă şi ceas pe deget

cenaclu pe google


citesc pe net în timpul liber
rânduri scrise de poeţi 
ce-şi ascund rănile trupului
printre foldere cu cărţi

ei ştiu că florile sunt crude
sub stratul lor se nasc copiii
cu pielea albă ca de var
şi ochi portocalii

mai ştiu că mintea lor pătrunde
şi-ntr-un cadran de ceas
dublu click şi-n trei secunde
un poem s-a postat

plânsul lor se mai aude între ziduri
sub pleoapele flămânde geme frigul
ce-mbrăţişează muze şi poeţi
într-un cenaclu vesel cu arbitru

vis


mi-au crescut aripi
ştiai?
în somn
când încercam să mă desprind
de pături şi cearşafuri
legate strâns ca un  giulgiu
mi-au crescut fire albe de păr
s-au împânzit pe creştet 
de parcă venise iarna
ştiai?
mi-au crescut premolarii
puteam să mă hrănesc
din carnea porumbelului
eram albastră ca şi cerul
pe braţe purtam bucuria unui vis împlinit
m-am trezit când noaptea
se topise în lumina unui sărut
aripile le-am pierdut
când ochii tăi s-au deschis
ştiai?
a fost ziua mea

miercuri, 17 septembrie 2008

citeşte în palmă

am deschis palmele 
citeşte ce scrie
sunt sute de linii trasate
care-mi descriu povestea
într-un cadran liniat
ca o pagină dictando

spune-mi povestea trupului
ce zace legat între două atele
ca o corabie ţinută la ţărm

de ce nu aud glasul tău
ghicitoare
de sub fustele tale plisate
fug picioarele descălţate
de pantofi

cine sunt?
îmi caut identitatea
în urmele unghiilor
înfipte în palme

nu ai voie

nu ai voie să citeşti
chipul unui om bolnav de lumină
îmi spunea mama cu spatele
către umbra lemnului mâncat de carii
nu ai voie să hrăneşti curiozităţile firii
ce-aleargă printre rafturi cu cărţi filozofice
ca şi cum corpul tău bolnav ar căuta vindecarea
într-un cuvânt îngălbenit de vreme
nu este indicat să te-mbraci subţire
când sloiurile nopţii se rotesc sub pantofi
sărutându-ţi plecarea
îmi voi aduce aminte de tine
chiar dacă voi fi doar o clipă din trecut

joi, 4 septembrie 2008

ispită



vor veni femei
cu aripile lor
să-ţi smulgă păcatul din sânge
din trupul tău vor rupe fleici
drept hrană pentru mintea lor
bolnavă de idei

fluidul ruşinii va curge
pe spate într-o baltă de spume
nici n-ai să ştii când femeia
cu sânge albastru în vene
te va striga pe nume
atunci vei răspunde?

vineri, 29 august 2008

adio


am căutat printre cuiele tatei
un ciob de unghie
să fac un castel bogat de idei
pe gura moartă de uliţă
ce strânge-n ea atâtea femei
sumar îmbrăcate
şi pielea tocită în coate
de stat

nu-i de mirare că trupul
le încolţeşte sub streaşină
de-atâta căutat printre boabe de porumb
41 de bobi or să rodească
pentru a le hrăni curiozitatea din vene
celor care n-au decât boi la căruţă
şi pietre în loc de cuvânt

adio,prietene drag
cine ştie cunoaşte
pe curând

marți, 26 august 2008

memoria minte


memoria minte
când e vorba de singurătate

singurătate când se nasc
pruncii femeilor de la ţară
sub streaşina acoperită cu muşchi
când stelele dorm legănate
în ochii hoţilor de vite
prea murdare de mugetul verde
prea înalte pentru a fi mângâiate
pe spate

din ochii lor
strigătul cerne memorii

povestea unor copiii de la ţară
se-nfiripă stângaci sub tălpile lor

cine ştie până când cerneala va scrie
cine ştie până când voi primi lumina
primelor raze ale răsăritului

după o noapte de secetă
memoria minte
când e vorba de singurătate

luni, 28 iulie 2008

bocancii tatei


în buzunar cresc unghiile mamei
s-au rupt în părul tău bolnav
copil fiind ai încălţat bocancii tatei
fără să-ntrebi de unde vin
fără stăpân


joi, 24 iulie 2008

Singur

m-a trezit fulgerul
ar fi vrut să intre prin geam
în visul meu de copil
m-a atins ploaia
pielea mea uscată
devenise trunchi de copac
împletind amintiri

am deschis fereastra
verdele din grădină
tulburat de emoţii
a şoptit
fără sânge albastru în vene
fără ceas pe deget
eşti singur
 

marți, 24 iunie 2008

gând...



Un lucru e sigur am absolvit. s-a terminat poate prea devreme, deşi ştiu că nu e aşa. nostalgia acestor ani mă va urmări pretutindeni şi nimic nu-i va putea înlocui. încotro?întrebările vin şi pleacă noi rămânem aceeaşi copiii voioşi ai părinţilor noştrii, oamenii maturi şi responsabili ai familiilor noastre, poveşti vii pentru cei ce vor veni.

sâmbătă, 14 iunie 2008

Rugăminte

mi-ai cerut să-ţi hrănesc nemurirea
când pleoapele tale bolnave
vor înneca pământul

m-ai rugat să uit cheia în uşă la plecare
să lepăd uitarea în praful albastru
ce-ţi păstrează parfumul
mi-ai poruncit să mint despre moarte
ca şi cum copiii noştrii s-ar naşte bătrâni
cu plete şi aripi bolnave

n-am să păşesc în urma ta
cu tălpile goale
să nu-ţi strivesc amintirea

vineri, 13 iunie 2008

Priveşte!

am privit cum degetele tale lăsau
urme de sânge în părul meu bolnav
am ascultat cum clopotul din turlă striga
în urmă
să-i înapoiezi glasul îngropat în ţărână
ca şi cum tu ai fi fost
ultimul înger de pază la porţile raiului
iar sub tălpile tale
copiii lui Lucifer ar fi smuls florile vieţii
închipuindu-şi
omul îngropat în păcat
până la glezne

am strigat către tine
priveşte!
în oglinda cerului
oamenii mor însetaţi de iubirea bolnavă
ca nişte copii flămânzi
cu tălpile roase de şoareci
priveşte iarăşi spre oameni
să-nţelegi de ce mor singuratici
iar praful firbinte le soarbe povestea din vene.

duminică, 18 mai 2008

gând


Curând voi absolvi a doua facultate în cel mai frumos oraş din Moldova, Iaşi. Cei 8 ani de studenţie au fost poate cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea şi sper că nu ultima. Au trecut anii atât de repede încât, în zborul lor către maturitate, n-am apucat să ascult poveştile care se spun despre adolescenţi, tineri cu idealuri şi dorinţe, pentru care viitorul înseamnă marea provocare.

În tot acest timp am învăţat că viaţa nu este altceva decât o viziune proprie asupra lucrurilor pe care ne dorim să le trăim , asupra celor ce le privim în ochii celorlalţi, asupra propriului drum pe care vom păşi desculţi sau încălţaţi cu pantofi de firmă sau cu papuci de casă.

Nu de puţine ori mi-am pus întrebarea încotro mă îndrept? Care este rolul meu în această lume imensă, pătată de culorile nedreptăţii şi cum aş putea trăi fără să simt şi partea nedreaptă a lucrurilor fireşti.

Întrebări fără răspuns plutesc în jurul meu. Am încetat să mi le adresez involuntar pentru a evita confuzia asupra unei viziuni viitoare despre propria-mi viaţă.

Ochii celor din jur mă privesc, gândul lor pătrunde în adâncul fiinţei, dând naştere speranţelor.

Îmi doresc....mi-am dorit....va fi....

joi, 15 mai 2008

îţi voi spune...



iţi voi spune cândva
sub o umbrelă albastră
de ce ploaia nu-ţi sugrumă tricoul
de ce mirosul de lut
îmi pătrunde în piele
sculptând figurine vii
ce-mi înfăşoară trupul în poveşti
cu bărbaţi şi femei

îţi voi şopti atunci
când paşii mei adormiţi
vor dansa
de ce trupul se zbate
când este privit cu ochii închişi
de ce braţele mor când le strângi
sub mănuşa de carne
de ce visele dor când le-atingi
noaptea în somn

îţi voi spune atunci
povestea unui înger căzut
în ţărâna murdară de prunci
ai răbdare!

raftul de cărţi


te-am regăsit la raftul de cărţi
printre file vechi îngălbenite
de îmbăţişarea timpului

un semn de carte
o filă
o poveste de viaţă
despre cei care plâng
în braţele tale

am spus atunci că vreau să valsez
cu tălpile goale
sub cerul unui dumnezeu
ce-şi alungă visul pierdut
în pletele mele

în ochii mei
se oglindesc norii
ce plâng a furtună
în raftul de cărţi
te-am strâns de mână

sâmbătă, 10 mai 2008

tăcere

în liniştea nopţii te cuprind
iar braţele-mi sunt leşuri care mint
privirea

iertare îngerul meu
m-am rătăcit minţind că ştiu
încotro mă duc paşii

mi-s umerii grei
de povara celor care s-au născut
din cuvântul tău
rostit în şoaptă

e târziu să întreb
prea devreme să uit
nu pot decât să tac
şi să ascult

joi, 8 mai 2008

visare

am adormit în braţele pietrelor arse de soare
m-au spălat de păcate valurile ce alergau către ţărm
m-au alintat firele de iarbă grăbite să se nască
în trupul meu stingher  lovit de nepăsare

te-am visat alergând cu tălpile goale
şi urmele tale dansau în decorul mănuşilor roşii
îngropate-n nisip
pe aripi purtai picături de ploaie

albastrul din ochii tăi recita poeme
scrise cu litere mari

m-am îmbătat de mirosul trupului
născut din ţărână
am strigat către tine iar
ascunde-mi păcatul sub pletele tale
în care timpul naşte dorinţe

ştiam
că pot dormi legănată de valuri 
şi-am îndrăznit să visez
lipindu-mi pleoapele de stâncile reci

m-am trezit din visare târziu
când marea înghiţise păcatul trupului meu
născut să-şi cunoască sfârşitul
sub chipul unui înger căzut

sâmbătă, 3 mai 2008

nu întreba


nu întreba de unde vin
când ochii mei privesc departe
dincolo de zidul vechi
de cărămidă

niciodată norii nu au plâns
aşa cum plâng acum
acum când mă întrebi
de ce adoarme firul ierbii
când eu strig
de ce?

nu întreba când voi veni
cu braţele arse de soare
şi paşii grei valsând
pe coji de nuci

nu întreba
când noaptea-mi va boteza trupul
născut din piatră albastră
nu întreba când îngerii mei vor muri de sete
la porţile raiului tău

nu întreba de ce astăzi
ca o copilă mă joc în rochie de mătase
de ce în palma mea scriu poveşti
despre gâze cu aripi de lut

nu întreba de ce mi-e sete
când pleoapele se sting
alergând pe perete
în jocul umbrei fără chip
întreabă doar cine sunt








luni, 21 aprilie 2008

asfinţit


mi-e trupul flămând de iubire
în ochii mei se oglindesc îngeri de ceară
au venit să-mi spună
"rămas bun,
fiică a lunii ploioase"

astăzi timpul s-a oprit
să-mi mângâie tâmplele calde
şi obrajii înroşiţi de emoţii
asemeni ouălor de paşte

se cutremură marea de strigătul
ce-ţi cere iertare
cu palmele strânse în pumnul
îngropat în ţărână

am lăsat capul pe spate să cuprind norii
într-o îmbrăţişare ploioasă
cruzimea firelor de iarbă
mi-a şoptit că mă vei aştepta
la asfinţitul timpului stropit de lacrimi
voi dansa atunci un ultim vals
cu tălpile goale
în braţele tale flămânde
de ispitele vremii

duminică, 20 aprilie 2008

o secunda eterna


în braţele tale am plâns ieri
mii de secunde timpul s-a oprit
să-mi şteargă lacrima acidă
ce-mi brăzda obrazul

în ochii tăi am privit până când
noaptea i-a ascuns sub mantia ei
ca şi cum lumea ar fi un castel de nisip
până la venirea primului val

mai rămâi o secundă cât un an ceresc
să ascult zgomotul paşilor tăi
peste pământul ce-mi acoperă privirea
la apus

miercuri, 16 aprilie 2008

Aripi de lumină


când îmi vor creşte aripi de lumină
ochii mei vor găzdui cărăbuşii de mai
ca şi cum timpul s-ar opri în curgerea lui
pentru odihnă

sub umbra tăcerii îmi voi aşterne trupul
un ghem de oase murdare
ce se va înălţa deasupra celor vii
pironiţi în ţărână

cu ochii închişi
voi asculta glasul
ce-mi va striga numele o singură dată
asemeni pruncilor de lapte
hrăniţi la sânul fecioarei

în palma ta voi aşterne visele
care s-au născut o dată cu mine

departe de îngerul sălbatic
care-mi tulbură somnul
îmi voi odihni privirea oarbă
pe braţele unui dumnezeu pierdut